După “povestea de succes a Uniunii Europene”, occidentalii nu prea pomenesc de R. Moldova nici în articole jurnalistice, nici în literatură. E de înțeles, pe de o parte Moldova e o gaură neagră, un necunoscut, pe de alta – cei care au auzit de țărișoara noastră au un gust amar, povestea s-a schimbat în fabulă, prințesa s-a transformat în broască, nu invers.

Am citit cu mare plăcere ultimul roman al scriitorului francez Michel Houellebecq, Serotonină, chiar dacă nu e o lectură care îți transmite bucurie. Din contra, totul e sumbru și cinic, iar romanul te bagă într-o stare grea cum doar în adolescență mai simți citindu-l pe Cioran (care de altfel e amintit la un moment dat).

După cum scrie pe coperta a IV-a, volumul a fost “publicat în Franța pe 4 ianuarie 2019, Serotonină, al șaptelea roman al scriitorului Michel Houellebecq, și-a confirmat statutul de cea mai așteptată carte, atingând în trei luni vânzări de peste 500 000 de exemplare. A apărut concomitent în Germania, Italia și Spania, ocupând, în fiecare, locul 1 în topurile de vânzări. Este în curs de traducere în peste 40 de țări”. E desigur o mare bucurie că în scurt timp a apărut și pe piața românească de carte, la Humanitas fiction.    

Timpul romanului e un viitor foarte apropiat, în care încă se vorbește de Macron și Putin (tata tuturor spionilor). Din această cauză Serotonină pare cumva mai negru, mai depresiv, pentru că atinge cititorul cu lucrurile palpabile, nu cu ceva doar posibil.

Sunt în Serotonină câteva referințe la moldoveni, care nu neapărat m-au surprins, ci mai degrabă m-a surprins faptul că Michel Houellebecq a auzit de Moldova și de moldoveni. Personajul-narator e un funcționar cu studii agricole (ca mulți moldoveni), iar la un moment dat, când are destui bani, pur și simplu hotărăște să dispară. Nu voi da multe amănunte, ca să nu vă stric lectura, dar nu pot să nu vă incit cu câteva fragmente în care Michel Houellebecq vorbește despre moldoveni.

Majoritatea referințelor sunt legate de un prieten (singurul) al naratorului, părăsit de nevastă:

“Ia şi tu o moldoveancă, sau, dacă vrei, o cameruneză sau o malgaşă, eventual o tipă din Laos: sunt fete nu prea bogate, ba chiar nevoiaşe, provenite dintr-un mediu rural, n-au cunoscut vreodată alt univers, nici măcar nu au habar că există. Şi-acum apari tu, eşti in floarea vârstei, nu arăţi tocmai rău, un ins chipeş şi bine făcut la patruzeci de ani, care deţine jumătate din islazurile departamentului (sigur, exageram uşor, dar asta era ideea). Clar, ciuciu profit, dar ele n-au de unde şti asta şi, de fapt, n-o vor afla nicicând, pentru că în capul lor bogăţia înseamnă Pământuri, pământuri și turme, aşa te-asigur n-o să vrea să scape afacerea, o să tragă tare, n-o să se lepede în veci, o să se trezească la ora cinci în faptul dimineţii pentru muls.

În plus, o să fie tinere, mult mai sexy decât toate fleoarțele tale aristocrate și vor fi de o mie de ori mai meseriaşe la pat. Trebuie doar s-o laşi mai moale cu vodca, pentru că ar putea să le amintească de locul lor de baştină, mai cu seamă dacă e vorba de fete din țările din Est, oricum nu-ți strică s-o lași mai moale cu vodca. Se vor trezi la cinci dimineața pentru muls, m-am însuflețit eu, din ce în ce mai pătruns de propria mea poveste, o vedeam aievea pe moldoveancă (...) Acum adormise de-a binelea. Poate că nu vorbisem în zadar, poate că moldoveanca avea să i se strecoare în vis. Dormea, stând în capul oaselor pe canapea, cu ochii larg deschişi” (pg. 178); „Și eu n-aveam nimic, absolut nimic să-i propun în schimb, în afara trăsnitelor mele reverii moldovenești” (pg. 211); „Cu toate astea nu înţeleg, continui să nu înţeleg de ce lucrurile s-au încheiat aşa, încă se mai întrezăreau diverse configuraţii de viaţă acceptabile, nu cred că exagerasem cu povestea mea despre moldoveancă, era chiar compatibilă cu Jockey Club-ul, există cu siguranţă o aristocrație moldovenească, peste tot există, la urma urmei am fi putut născoci un scenariu” (pg. 220).

Dar finalul e nefericit nu doar pentru prietenul naratorului, ci și pentru moldoveancă:

“N-am putut, după jumătate de oră de colindat, când căruciorul mi-era deja plin mai mult de jumătate, să mă împiedic să-mi amintesc din nou de moldoveanca potențială pe care Aymeric ar fi putut, ar fi trebuit s-o facă fericită, şi care acum trăgea să moară într-un colţ pierdut din Moldova ei natală, fără ca măcar să fi bănuit existența acestui paradis. Ordine şi frumuseţe e prea puţin spus. Lux, calm şi voluptate de-a dreptul. Biata moldoveancă; şi bietul Aymeric” (pg. 233).

Cam asta suntem în mintea unui bărbat francez cu studii la agronomie. O țară din lumea a treia, postsovietică, unde nu găsești altceva decât femei frumoase și docile. Noroc de femei.

Mă gândesc dacă Michel Houellebecq a auzit de Moldova de la moldovence sau poate din cărțile lui Vladimir Lorcenkov, care are succes cu câteva romane moldovenești în Franța. Nici nu contează, visul moldovenesc al occidentalilor depresivi nu mi se pare urât. Iar femeile noastre au intrat în literatura mare. Un exemplu bun pentru politicienii care au năruit povestea de succes.

* Michel Houellebecq, Serotonină, Ed. Humanitas fiction, București, 2019