În căminul golit încă de aseară vântul sulfa pe coridoare, precum şi în camera mea, ridicând în sus cearceafurile celor patru paturi goale şi ţipându-le în toate părţile. Am închis fereastra camerei mele şi ferestrele de pe coridor, pe care te miri ştie cine le-a lăsat deschise. Băteam etajele în căutarea vreunui suflet de om, dar nici ţipenie în tot căminul ăla cu cinci etaje. Pe la duşuri şi pe la veceuri m-a întâmpinat o linişte asurzitoare. Am încercat mai multe uşi. Toate erau încuiate. Dintre toţi locatarii căminului cinci, doar eu nu am plecat acasă. Dar am rămas ca să-mi petrec Crăciunul într-un cămin gol pentru că nu aveam bani ca să pot să merg acasă, unde aş fi vrut foarte tare să fiu în acele clipe. Adică bani mai aveam. Dar îmi ajungeau fie pentru un pachet de ţigări, fie pentru o pâine şi un iaurt, dar nicidecum pentru un bilet de tren până la Chişinău. De fapt, asta şi era dilema mea, încă de când m-am trezit: ce să-mi cumpăr din banii pe care-i împrumutasem de la Marius, colegul meu de cameră, înainte ca acesta să plece în Satu Mare: un pachet de ţigări sau pâine şi iaurt? Mă mişcam în cerc prin camera goală, din acel cămin pustiu şi tăcut, şi înclinam când pentru una, când pentru alta. Totuşi, nu puteam trăi fără ţigări şi am coborât în curte copleşit de regrete şi de mustrări de conştiinţă că iar voi rămâne flămând şi mi-am cumpărat de la buticul din curte un pachet de ţigări LM, evitând s-o privesc în faţă pe bătrâna chişcăreasă, şi aprinzând-mi o ţigară chiar în spatele chioşcului, unde m-am ferit din calea vântului. Dar ţigara aia fumată până mi-am ars buricele degetelor mi-a stârnit foamea şi eu am alergat înnebunit în camera mea silenţioasă, cu toate că ştiam că frigiderul meu era gol. Ajuns însă în faţa lui, l-am mai deschis o dată, şi din nou m-am convins că era deşert. Afară explodă e petardă. O ceată de colindători  trecea pe sub ferestrele mele. Crăciunul se apropia. Cineva a plesnit din harapnic şi nişte glasuri de copii cântau pe deal un colind. Mi-am mai aprins o ţigară, şi am ieşit pe coridor.  Dar am tras doar vreo două-trei fumuri şi am stins-o, din cauza unui gol în stomac. Eram pur şi simplu lihnit. Mort de foame. Hămesit. Şi Crăciunul era aşa de aproape. Am dat toate pe una şi m-am pornit iar să-mi caut colegii prin cămin. Am împins uşa lui Cătălin şi aceasta s-a deschis. În cameră, nimeni, ceea ce înseamnă că s-a grăbit atât de tare să meargă la Crăciun, acasă, că a uitat să şi-o încuie. Am mers întins spre frigider. L-am deschis. În frigider era o ceapă şi un borcan plin doar pe fund cu dulceaţă. Le-am pescuit de acolo cu mâinile tremurânde şi am plecat în camera mea. Mi-am uns dulceaţa pe felii de ceapă şi le-am băgat în gură şi nu m-am lăsat până nu am mâncat toată ceapa şi nu am dat de fundul borcanului. După aia însă am fugit la toaletă şi mi-am golit stomacul. Nişte tineri cântau colinde în stradă. Revenit în cameră, mi-am dat seama că singura mea soluţie era să plec acasă. Încă mai puteam să ajung acasă până să înceapă Crăciunul. Dar cum, odată ce nu aveam nicio para chioară? Fără bani. Uite aşa, fără bani. Voi urca în tren fără bani. Şi o să fug de controlori, iar dacă o să mă prindă pur şi simplu nu o să vreau să mă dau jos din tren. Dar în tren m-am dat singur de gol când controlorul a apărut în capătul coridorului, fugind în celălalt vagon, fără să bănuiesc că acesta se va lua după mine şi mă va pune pe labe cât ai zice peşte. M-a dat jos la prima staţie, îmbrâncindu-mă cu putere cu piciorul în spate, pentru că eu nu voiam să cobor.

Când m-am ridicat din zăpada de pe peron- ningea cu nişte fulgi cât pumnul. În jurul meu nişte tineri vorbeau în maghiară şi mi-am dat seama că am nimerit într-un orăşel unguresc. Ninsoarea deasă se lăsă ca o draperie peste firma de pe frontonul gării, în care am intrat spăsit. Probabil că o să întâmpin Crăciunul în gară, mi-am zis, şi m-am aşezat pe scaun. Dincolo de geamuri răsunau colinde în limba maghiară. Şi doar din când în când câteuna în română. Pe scaun am făcut ţurţuri şi m-am ridicat să mă încălzesc. Mă învârteam prin incinta sălii de ateptare, când am auzit din nou un colind afară- era aşa de frumos- că am încremenit locului: era de-o frumuseţe deosebită. Când s-a terminat, mi-am coborât ochii în pământ şi mai să-mi cadă plombele: la picioarele mele se tăvălea un portmoneu burduhănos. L-am ridicat ca fript. Era plin ochi cu bani. Mi-am rotit capul în toate părţile. Nimeni în jur. Să fi vrut să i-l remit stăpânului că nu aveam cui. Se vede că cineva şi-l pierduse, chiar înainte de a intra eu acolo. Să i-l predau şefului gării însă nu voiam, pentru că mă temeam că o să şi-l asume. În acelaşi timp, eram aşa de flămând, că preferam mai degrabă să fiu considerat un ticălos decât să mă despart de leii ăia.

Din leii ăia mi-am cumpărat de la magazinul din gară o pâine şi un iaurt, iar din restul banilor, un bilet de tren. În tren însă, controlorul niciodată nu mi-a cerut biletul. Intra, mă privea şi închidea uşa, fără să-mi ceară biletul şi ori de câte ori intra în compartimentul meu, auzeam răsunând în spatele său colinde, interpretate de nişte voci melodioase şi ascuţite. Care amuţeau cum închidea uşa.

Unui cerşetor care a deschis uşa i-am dat portmoneul ăla gol, pentru că altceva nu aveam ce să-I mai dau. Se făcu ora doisprezece fix, trenul gonea cu o viteză ameţitoare şi începu Crăciunul.

 

 

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare