Căruciorul cu bărbatul acela fără picioare se afla în fața tarabei cu cireșe. Pe genunchii săi își căsca gura o pălărie neagră în care oamenii aruncau monede și bancnote. O femeie cu o basma colorată în cap i-a lăsat o iconiță. O alta, un pumn de cireșe. Bărbatul își ținea ochii închiși și pe obraji îi curgeau lacrimi în monom.

Un alt bărbat, un bărbat îmbrăcat în haine de parașutist, s-a apropiat și l-a salutat.

- Să trăiți, domnule comandant!

Bărbatul din cărucior și-a deschis ochii. Se vede că-l știa pentru că trăsăturile feței sale s-au luminat. Îl știam și eu pe parașutist, dar nu voiam să-i deranjez. Îl chema Tudor Codreanu și luptase în războiul ruso-moldovenesc din 1992. Cei doi se priveau zâmbind și-și strângeau voioși mâinile, iar în timpul acesta unii oamenii îi mai aruncau în pălărie monede sau bancnote.

- Ești bine, sănătos, domnule comandant?

- Mulțumesc, nu mă plâng, i-a răspuns bărbatul fără picioare și și-a șters cu mâinile lacrimile de pe obraji.

Cei doi și-au coborât vocile și nu am mai auzit ce-și spuneau. Am plecat și eu să-mi fac coșnița. La întoarcere, am trecut din nou pe lângă taraba cu cireșe și nu i-am mai văzut pe cei doi. Pe nea Tudor însă l-am reîntâlnit la ieșirea din piață și mi-a povestit cine era bărbatul acela fără picioare. Luptase și el în războiul ruso-moldovenesc din 1992.

- Fusese comandantul meu, iar picioarele și le-a pierdut apărând Tighina, pe care, până la urmă, oricum, am pierdut-o, mi-a mai spus nea Tudor.  Apoi ne-am despărțit.

Un pic mai încolo l-am văzut și pe comandant, conducându-și cu abilitate căruciorul său electric prin mulțimea de pe trotuarul Ștefan cel Mare. Deodată, s-a oprit în dreptul unui cerșetor care-și etalase corpul suferind în fața magazinului Bucuria și-i implora cu o voce jalnică pe trecători să-i dea și lui ceva. Comandantul i-a aruncat un pumn de bancnote și a plecat mai departe. De comandant mi-am amintit o dată pe la amiază când am dat de o știre că Dimitri Kozak se pregătește să vină la Chișinău.