Dodon s-a trezit urlând de spaimă și nu-și putea reveni: s-a visat după gratii. Și-a șters sudoarea de pe frunte și și-a spus:

- Liniștește-te, a fost doar un vis, iată sunt în patul meu de acasă, calmează-te, își spunea dârdâind de frică, dar nu se putea calma. Continua să tremure și să transpire, amintindu-și de coșmarul îngrozitor pe care l-a avut până acum câteva clipe, când s-a visat în uniforma aia dungată de pușcăriaș.

Se făcea că a fost ridicat din patul său de acasă și scos în stradă, unde a fost îmbrâncit într-o dubă, care a demarat cât ai clipi din gene. Ceea ce-l mirase foarte tare e că spre dubă a trecut printr-un coridor de oameni. Erau vecinii săi ieșiți din case. Aceștia îl aplaudau și-l felicitau, de parcă era un lucru nemaipomenit de fain să fii băgat la dubă.

Mașina a străbătut tot orașul ca un fulger.

La intrarea în penitenciar se îmbulzeau membrii partidului socialiștilor, și ei foarte bucuroși. Îl băteau pe umăr, îl strângeau în brațe, îi dăruiau flori și-l felicitau că va sta la răcoare cinci ani.

Apoi toți au dispărut într-o clipită și s-a trezit într-o celulă, înconjurat de vreo zece tipi rași în cap.

Unul dintre ei îl netezi pe cap, iar altul îl trase de urechi. Începu să urle de frică atunci când îi recunoscu: toți erau liberali de-ai lui Chirtoacă și Ghimpu.

Se trezi din somn când aceștia îl impuneau să învețe pe de rost „Doina” lui Eminescu.

A mers la bucătărie și a băut un pahar de apă, dar nu a mai îndrăznit să se întoarcă în pat și să se culce, temându-se ca să nu se viseze din nou la pușcărie.