Un bătrân îmbrăcat într-un costum negru se prăbuși la ieșirea din parcul Alunelul, rănindu-și fruntea. Am văzut că o dâră de sânge i se prelingea în jos pe frunte când m-am aplecat deasupra lui ca să-l ajut să se ridice. Își deschise ochii și mă privi nemulțumit. N-avea un ochi. Adică avea un ochi normal și unul de sticlă.

-Vreau să vă ajut să vă sculați de jos. Vă simțiți cumva rău?

-Nu.

-Haideți să vă așez pe banca asta.

L-am apucat de un braț și bătrânul s-a dezdoit de la pământ. L-am târât spre banca aia, pe care însă bătrânul nu vru să se așeze.

-Acasă, vreau acasă.

-Vreți să vă duc acasă?

-Da.

-Dar unde stați?

-În blocul acela din spatele Cortului de Tenis.   

-Bine, vă duc. Haideți să mergem, l-am îndemnat eu și îl țineam de braț ca să nu se prăvale în mijlocul străzii Coca pe care o traversam. Avansam foarte încet. Bătrânul se oprea foarte des ca să se odihnească. A plecat la magazin și pe drum s-a întâlnit cu niște prieteni, cu care a băut un pahar de votcă la Dumbrava. Deci, de asta își împleticea picioarele.

-Și prietenii dumneavoastră unde sunt?

-Au mers acasă.

-Au plecat și v-au lăsat singur. Atunci ăștia nu vă sunt prieteni, i-am zis eu și îl sprijineam de braț ca să poată înainta mai departe.

-Ochiul unde vi l-ați pierdut?

-La Coșnița, pe vremea războiului.

-Ați luptat la Coșnița?

-Da, am luptat.

-Și câți ani ați avut pe vremea aia?

- Cincizeci și cinci.

Ne aflam în fața blocului din spatele Cortului de Tenis. Bătrânul îl cerceta cu un singur ochi, cu ochiul acela sănătos.

-Asta nu e casa mea.

-Dar unde e casa dumneavoastră?

-În clădirea aceea, îmi ărătă cu degetul următorul bloc care, însă, după cum s-a dovedit mai târziu, nici acela nu era al lui.

Lucra în poliția din Dubăsari când a izbucnit războiul. Iar ochiul și l-a pierdut apărând Coșnița. În timpul unei lupte, un glonț i-a spulberat ochiul, ieșindu-i prin ceafă.

Vânzătoarea de la buticul de legume și fructe îl salută. Văzând asta, am rugat-o să mă ajute să-l duc acasă.

-Și vreți să-mi las magazinul deschis?

-De ce să-l lăsați deschis? Îl încuiați.

-Și dacă în timpul acesta îmi vine vreun client? Nu, nu pot, a refuzat doamna și a intrat în butic.

Bătrânul trăia chiar în construcția aceea din spatele buticului. Mă mințise temându-se că n-o să vreau să-l duc așa de departe. Nici măcar ușa nu și-o putea descuia singur. Și nici pe picioare nu se putea ține și l-am târât în casă, unde ne-a întâmpinat strigătul unei femei.

-Gheorghe, tu ești?

-Da, eu sunt.

-Du-mă la ea, m-a rugat bătrânul și l-am dus în camera de unde se răspândise vocea aia de femeie. Era vocea soției sale imobilizate la pat, căreia i-a spus că i-a cumpărat lapte și brânză. Nu știu prin ce metamorfoză ciudată, dar acum se ținea pe propriile picioare și fără ajutorul meu. Eu m-am retras spre ușă. El și-a întors capul și m-a privit. M-a privit doar cu un singur ochi. Cu ochiul acela de sticlă.