Văzând la ieșirea din parc o reclamă la cafea, m-am dat jos de pe bicicletă, parcând-o  în fața barului acela lipit de zidul Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice și am intrat pe terasă, așezându-mă la prima masă liberă pe care am zărit-o.

Tocmai răspundeam la un SMS când vocea unui chelner mi-a explodat la ureche. Fără să-mi ridic ochii din ecranul mobilului, i-am comandat o cafea.

După ce am trimis SMS-ul, mi-am rupt  privirile de pe sticla azurie a mobilului și am văzut o cafea aburind în fața mea și pe un chelner îndepărtându-se de masa mea.

Purta haine militare sovietice.

Cafeaua pe care o ridicam spre gură am pus-o înapoi pe masă și mi-am rotit gâtul în toate părțile.

Toți chelnerii defilând printre mese erau înțoliți în uniforme soldățești sovietice. Mi-a căzut maxilarul. Toți, până la unul și asta în inima Chișinăului, la cinci zile după 9 mai.

Și chelnerița care-i aduse vecinului din dreapta mea o bere era echipată ca un soldat sovietic. Salută militărește, cu mâna spre tâmplă, și lovi călcâiele unul de altul.

Zeci de chelneri și chelnerițe cu steluțe roșii în frunte mișunau pe terasă, iar unul dintre ei era îmbrăcat în straie de general.

Dintr-o dată, m-am întrebat: oare nu visez?  Dar nu, nu visam. Nu visam de neam.  Mi se făcu silă și ciudă și mi-am zis că n-am să le beau cafeaua pe care o cerusem, fiindcă asta ar fi însemnat să le fac jocul, dar nici nu am să le-o plătesc: de ce să plătesc o cafea pe care nu am băut-o?

M-am sculat să plec, fără să le las bani sub ceașcă. Un chelner m-a văzut că am făcut  picioare și s-a luat după mine strigându-mi da cafeaua aia cine o să mi-o plătească, dar eu deja urcasem în șa și pedalam zor-zor, cârnind-o spre clădirea Academiei de Muzică, Teatru și Arte Plastice, în care, în 1918, s-a făcut unirea cu România.