Bănuiesc că rândurile de mai jos multora nu le vor pica bine. Poate că le vor strica sărbătorile ce se țin lanț. Nu-i exclus ca unii să mă dojenească între două pahare.

Până-n pânzele albe

Nu sunt convins dacă se poate vorbi serios în aceste zile de vacanță prelungită cu punți comode  între weekenduri și zilele libere legale. Cuvintele mele astăzi distonează cu atmosfera generală. Sper totuși să fiu auzit și înțeles printre toasturi.

Nu vi s-a acrit de atâtea festinuri? Nu vi se întoarce încă bucuria în scârbă? Vă mai ține cureaua?

Am impresia că la noi a fost pervertită însăși ideea de sărbătoare. Dacă vrei să profanezi o ceremonie publică, fă-o interminabilă. Prelungește-o până-n pânzele albe.

Se poate și mai și. Adaugă la o celebrare creștinească o tradiție populară ancestrală și o petrecere cominternistă,  condimentează-le cu o solemnitate cosmopolită. Bagă-le toate într-o oală a timpului, amestecă-le bine și servește-le vulgului, punând-o de un zaiafet din ziua de Paști, la 28 aprilie, până în Ziua Victoriei Armatei Roșii, combinată, la 9 mai, cu Ziua Europei.

Cele câteva zile de lucru strecurate în această lungă perioadă de trândăvie în care până și unii abstinenți beau cât șapte, dorindu-și reciproc „sărbători fericite”, nu contează. Ele nu folosesc la nimic nici cetățeanului, nici economiei naționale.

În scurtele pauze dintre două chefuri, oamenii sunt obsedați de un singur gând: cum să-și scoată mahmureală rapid și eficient, ca să fie în formă a doua zi, când îl așteaptă un alt bairam. Ca să nu mai spun că trebuie făcute noi rezerve de frigărui, mici, bere, vin și votcă.  

O chermeză fără capăt

Unii îmi vor reproșa că anul acesta așa au căzut zarurile. Că au coincis în timp mai multe sărbători: și Paștele, și 1 Mai ș.a.m.d. Dar 2019 nu-i o excepție.

Luna mai se transformă mereu prin părțile noastre într-o chermeză fără capăt. Lumea benchetuiește  an de an în piețe, în cârciumi, la iarbă verde, pe mormintele cimitirelor etc.

Cu această perioadă de ospăț încontinuu rivalizează doar sărbătorile de iarnă care încep în ultima decadă a lunii decembrie și se sfârșesc pe la mijlocul lui ianuarie. Poate că e timpul ca autoritățile să pună ordine în acest haos amețitor?

Pe urmă, trebuie să ținem seama, după cum am spus, și de durata unor sărbători succesive. Nu știu dacă mai există în lume vreo țară, cu excepția Rusiei, desigur, unde oamenii nu muncesc câte două săptămâni la rând. Jumătate de lună de lene și pierdere de vreme în unul din cele mai sărace state ale Europei!

În unele țări  prospere nici vacanța regulamentară a salariaților nu durează atâta. În Spania sunt doar opt sărbători nelucrătoare într-un an de zile. În Suedia, Finlanda sau Austria sunt mai multe, dar nu există perioade de inactivitate care ar dura două săptămâni.

Fără  simțul măsurii

La noi sunt 13 sărbători legale. Nu propun să fie redus numărul acestora. Dar poate că e timpul să fie revizuit calendarul zilelor de odihnă?

Cel fel de sărbătoare, de exemplu, este ziua 1 Mai? Măcar dacă ar fi concepută pe model occidental – ca zi a Muncii, când oamenii ies în stradă nu să petreacă în aer liber, ci să-și revendice niște drepturi pe care le consideră afectate.

La noi 1 Mai este croit după calapodul sovietic. Lumea o folosește ca să mai tragă chiulul.

Nici nostalgicii nu dau doi bani astăzi pe această pretinsă sărbătoare. Din inerție, comuniștii și socialiștii  organizează încă la 1 Mai niște marșuri fără vervă și, bineînțeles, fără noimă. E o sechelă comunistă care poate fi lesne abandonată, Iar Ucraina demonstrează că se poate.

Contrariul nonacțiunii

Nu sunt un mizantrop. Îmi place și mie o petrecere decentă în compania celor dragi.  Nimic nu este bun însă dacă se întrece măsura.

Prețuiesc timpul liber, dar felul în care îl întrebuințăm ne trădează caracterul, spunea Plinius. Ca orice viciu, lenea poate avea un farmec discret și adesea irezistibil.

Există o fascinație a indolenței. Însă antipodul nonacțiunii nu este acțiunea, ci virtutea, pentru că o muncă fără odihnă și fără creativitate doar pentru sine însuși nici nu te îmbogățește, nici nu-ți dă satisfacție. Pentru o atare „hărnicie” egotică trândăvia periodică este, de bună seamă, o descărcare mult așteptată.