Gara din Chișinău era împânzită de lume. Toată negreața aia de oameni a luat cu asaltul trenul acela galben-portocaliu care-și deschidea ușile la peronul doi. Vagoanele se ticsiră cât ai bate din gene și eu, cu greu, am putut să pătrund în tambur. Erau așa de mulți oameni că nu aveai unde să-ți întinzi brațul, dar ce zic eu brațul, capul nu aveai unde să ți-l întorci fără să lovești pe cineva. Eu am nimerit între două tinere: între o blondă, cu un câine strângându-l la piept și o brunetă, cu un bebeluș în brațe. Iar în stânga noastră călătorea o femeie într-un cărucior. Mergea și ea la podul de flori. Doi tineri rași în cap îi cercetau pe cei din jur cu niște ochi șmecheri. Îmi păreau a fi foarte dubioși: oare nu tipii ăștia m-au buzunărit ieri, la „Fulgușor”?

Niciunul dintre noi nu mai fusesem până atunci în România și anume despre asta și vorbeam , când câinele acela pitic din brațele blondei începu să schiaune. Era foarte cald și transpiram, la fel ca și toată lumea, de altfel, dar nu-mi puteam șterge apa care-mi curgea de pe frunte, pentru că nu-mi puteam ridica mâna. Pentru asta, ar fi trebuit s-o rog pe tânăra mămică să facă un pas înapoi, dar unde să-l facă? Câinele acela continua să latre în brațele fetei și copilașul începu să plângă, dar nimeni nu crâcnea. Tânăra mămică își dezgoli sânul și sub privirile mele uimite copilul începu să-i sugă țâța. Un tip se plângea că-l dor dinții. Tot drumul se plânse. Dar am uitat de el când unui bătrân i s-au înmuiat picioarele și se scurse pe podea.

Cineva strigă:

- Are cineva un pic de apă că omului acesta i s-a făcut rău.

Unul dintre băieții ăia rași în cap l-a stropit cu apă și bătrânul și-a revenit. L-au ajutat să se scoale și cineva l-a sfătuit să se dea jos la Călărași, în care intram în acele clipe și să se ducă la spital. Însă bătrânul n-a vrut, pentru că el voia foarte tare să vadă România.

- Eu și pe dumneata te sfătui să cobori, i-a spus un bărbat între două vârste femeii cu cățel.

- Și eu? Eu, de ce?

- Pentru că nu mai suport să-ți aud câinele acesta cum latră. Oare nu puteai să vii la podul de flori fără el?

- Uite că n-am putut, pentru că nu am avut cu cine să-l las acasă.

- Lasă-l mai bine la Călărași și ai să-l recuperezi după ce ne vom întoarce din România.

- Dumneata îți dai seama ce-mi propui? Cum îndrăznești?

Ușile s-au închis și trenul părăsi Călărașul cu cei doi certându-se de zor. Cineva strigă să-i facă loc femeii cu copil mic spre scaunele din vagon, dar lucrul acesta era imposibil, pentru că oamenii nu aveau unde să se dea într-o parte.

Copilul adormise și femeia abia îl mai ținea în mâini. Nădușise și se înroșise. I-am propus s-o ajut și să-l țin eu și ea mi-a cedat copilul și uite așa, cu bebelușul acela adormit în brațe, am trecut Prutul și am intrat în România, în care nu mai fusesem niciodată până atunci. În România, în localitatea în care am coborât, ne-au înconjurat localnicii și fiecare dintre ei a plecat cu cineva dintre noi. Pe mine m-au luat doi bătrâni și m-au dus la ei acasă și m-au pus la masă.

Cele câteva ore în care ni s-a permis să stăm în România au trecut foarte repede și am plecat. Am plecat cu o mare părere de rău.

La întoarcere, nu mi-am mai reîntâlnit vecinii din tambur. Totuși, de unul dintre ei am dat în vagon. Era tipul acela pe care-l dureau dinții și gemuse tot drumul. Acum nu mai gemea. Pentru că, în tot răstimpul acela cât ni s-a permis să stăm în România, omul acela a fost la un dentist și și-a tratat dinții.