La ora când scriu aceste rânduri, Vladimir Putin nu l-a felicitat pe învingătorul cursei prezidențiale din Ucraina, deși Donald Trump și alți vreo zece lideri ai lumii i-au trimis mesaje lui Volodimir Zelenski, gratulându-l cu urări și epitete sugestive. Tăcerea liderului de la Kremlin mi se pare simptomatică. Să le luăm însă pe rând.

Cele cinci cauze sunt de fapt una

Analiștii politici și observatorii internaționale se focusează astăzi pe cauzele înfrângerii lui Petro Poroșenko, pe atuurile contracandidatului său care i-au asigurat o victorie zdrobitoare în cel de-al doilea tur de scrutin.  Se invocă pe întrecute diferite motive.

Unii afirmă că astfel ucrainenii ar fi acordat un vot de blam oligarhiei. Alții dau vina pe deprimarea unei populații care a ajuns la fundul sacului, pe tergiversarea reformelor structurale, pe atrofierea elanului patriotic al unei societății ce suferă de pe urma războiului din estul țării etc. Aceste probleme există, dar nu ele l-au învins pe președintele care a condus țara în ultimii cinci ani.

O analiză pertinentă a BBC-ului identifică cinci mobiluri ale eșecului suferit de Petro Poroșenko. Primul ar fi sărăcia, al doilea – războiul, al treilea – corupția, al patrulea – radicalismul exacerbat și al cincilea – carisma  lui Zelenski.

La o privire mai atentă vom observa însă că toate cele cinci cauze se reduc de fapt  la una singură – războiul. Anexarea Crimeii și conflictul armat din Donbass, declanșat de Rusia, au secătuit Ucraina și moral, și fizic.

Bugetul pentru apărare de cinci la sută din PIB al guvernului de la Kiev s-a dovedit o povară mult prea grea. Economia națională s-a chircit constant de la 2014 încoace și astăzi nu Republica Moldova, ci Ucraina este cea mai săracă țară din Europa.

Experiența internațională arată că modernizarea țării și combaterea efectivă a corupției în statele aflate în stare de război sunt extrem de dificile și, de regulă, nu se soldează cu rezultate scontate. Nu e de mirare că multe dintre angajamentele pe care și le-a asumat Poroșenko în anterioara campanie electorală nu au fost onorate.

În aceste împrejurări, să fi fost el și cu stea în frunte, nu avea cum să câștige cel de-al doilea mandat. Cu toate că meritele sale sunt incontestabile, schimbarea la vârf  era inevitabilă.

Președintele perioadei de război

Poroșenko a fost un președinte al perioadei de război, precum se știe. A preluat conducerea țării în plină catastrofă politică și militară, imediat după anexarea rusească a Crimeii și provocarea de către Moscova a mișcării separatiste în Donbass. 

Nu a triumfat, dar a avut succese, neîndoios. Unele chiar spectaculoase – consolidarea armatei decimate în 2014, înființarea, la recomandarea UE, a unor instituții centrate pe combaterea corupției, călătoriile fără vize în Europa, obținerea autocefaliei pentru Biserica Ortodoxă a Ucrainei ș.a.m.d.   Asta însă nu a fost suficient pentru a obține cel de-al doilea mandat.

În istorie se cunosc multiple cazuri când până și învingătorii puternici în războaie crâncene pierdeau alegerile în plină glorie. Winston Churchill, de exemplu, a fost înfrânt în scrutinul parlamentar din 1945.

La început marele om politic al Regatului Unit a rămas nedumerit și s-a supărat foc, considerând că poporul britanic nu știe să recunoască binele ce i s-a făcut. Ulterior însă, meditând asupra situației, s-a resemnat, a realizat logica eșecului său și s-a pregătit de alte bătălii politice pe care le-a câștigat cu brio.

Orișice națiune antrenată în război, fie și unul victorios, se epuizează cumplit și simte o acută nevoie de scuturare a trecutului abia apus. De aceea, adesea votează oamenii noi, alții decât cei care au condus-o  în vremuri de restriște. Israelul este un alt exemplu de țară în care înfrângerile partidelor de guvernământ sunt un lucru absolut firesc.

Lecția războiului permanent

Atâta doar că Ucraina, spre deosebire de statul evreu, nu s-a obișnuit deocamdată să existe în condițiile unui război permanent. Mai exact vorbind, doar un sfert din populație, cel care l-a votat pe Poroșenko, înțelege că îi este scris să trăiască pe termen lung într-o țară beligerantă care, pentru a supraviețui, trebuie să pună apărarea patriei înaintea altor interese.

Va fi învățată și această lecție, desigur. Războiul ruso-ucrainean nu  va înceta în viitorul apropiat. Din contră, într-o formă sau alta, se va perpetua, asta este clar. 

Oricum ar fi, ucrainenii au pariat pe o schimbare. Dar nu pe una oarecare.

Și-au dorit o alternativă din afara clasei politice tradiționale, fapt ce se înscrie, de altfel, în trendul internațional, după cum am arătat într-un editorial anterior. Carisma lui Zelenski s-a pliat perfect pe aceste așteptări.

Victoria lui fusese astfel favorizată de factorul obiectiv al războiului care impunea imperios o reînnoire a guvernării ca o condiție indispensabilă a salvării naționale. Poroșenko nu avea sorți de izbândă în aceste circumstanțe.

Triumful democrației

Să fim însă bine înțeleși. Toate acestea nu garantează în niciun caz că ucrainenii au făcut o alegere bună. Noul președinte va trebui să muncească mult pentru a dovedi că alegătorii nu s-au înșelat când au mizat pe el.  

Nimic nu-l recomandă pe Zelenski drept un președinte de tip nou, bineînțeles. Asta el trebuie încă să demonstreze. 

Succesul său electoral nu anulează de asemenea suspiciunile că ar fi o făcătură a oligarhului Kolomoiiski. Aceste zvonuri și supoziții noul șef de stat va trebuie să-l dezmintă prin fapte.

Dar indiferent dacă Zelenski va izbândi sau nu, alegerile ucrainene se constituie într-o victorie a democrației cu efecte indubitabile asupra țările  vecine. Și nu numai.

Schimbarea guvernărilor în statele mari are un impact cert asupra lumii. RFG în frunte cu cancelarul Angela Merkel a încurajat politicile de extindere spre est a Uniunii Europene. Venirea la putere a conservatorilor britanici a produs Brexitul. Instalarea în Casa Albă a președintelui Donald Trump a modificat din temelii politicile interne și cele externe ale Statele Unite.

Ucraina nu-i nici Germania, nici SUA, firește, dar e o țară mare, totuși. Evoluțiile ei se resimt cel  puțin pe plan regional. 

Deloc întâmplător,  Kremlinul a urmărit cu sufletul la gură campania electorală din Ucraina. Televiziunile ruse  de stat au fost mereu cu ochii pe scrutinul din țara vecină.

Putin a așteptat să învingă Poroșenko și, indiferent de modul în care s-ar fi  desfășurat alegerile, urma să le  declare fraudate și ilegale. Victoria lui Zelenski i-a dat peste cap planurile.  Tocmai de aceea, liderul de la Kremlin parcă a luat apă-n gură.

Comediantul  arată cât de comic este Putin

Alegerile ucrainene, libere, competitive și în linii mari corecte, potrivit tuturor estimărilor internaționale, sunt cel mai rău lucru care putea să i se întâmple lui Putin. Degeaba se hlizesc astăzi propagandiștii Moscovei, taxând luptele electorale din țara vecină ca fiind ridicole.

Deși au fost câștigate de un comediant, alegerile ucrainene arată cât de comice sunt alegerile din Rusia, unde victoria autocratului din  Kremlin este pecetluită din oficiu prin absența șanselor egale,  a unui mediu democratic și concurențial. Votul pentru Zelenski, vrând-nevrând, dă în vileag caracterul caricatural al verticalei puterii de la Moscova.

Urmărind cum mii de ucraineni au venit la Palatul Prezidențial din Kiev pentru a-i mulțumi lui Poroșenko înfrânt în alegeri, Putin este negru de invidie. Ca orice autocrat,  el se teme de alegeri. Lui îi este frică să piardă controlul asupra țării, întrucât de cele mai multe ori nimeni nu dă doi bani pe viața unui  dictator  fără putere. 

Or, ucrainenii le sunt apropiați rușilor din punct de vedere istoric, cultural și lingvistic. Iată de ce exemplul celor dintâi este molipsitor pentru cei din urmă. Succesiunea la putere de la Kiev îi va face pe ruși să se întrebe: de ce ucrainenii pot să-și aleagă liber conducătorii dintr-o puzderie de candidai, iar noi nu.  

Bielorusia  și Kazahstanul  nici ele nu au cum trece cu vederea la nesfârșit exemplul edificator al Ucrainei. Schimbarea nu va veni mâine, desigur, în aceste două țări. Totuși, datorită Ucrainei, timpul va lucra în favoarea democrației și la Minsk, și la Nur-Sultan. 

Se aseamănă până și defectele

Republica Moldova este o democrație ca și Ucraina. Există o sumedenie de similitudini între ele. Succesiunea democratică la putere a fost probată în timp și la Chișinău, și la Kiev.

Se aseamănă până și defectele: corupția endemică, lipsa unei justiții independente, influența  oligarhică exacerbată asupra instituțiilor publice. Anume acest din urmă aspect trebuie să pună-n gardă clasa politică de la Chișinău.

Păstrând proporțiile și specificul celor două state, nu-i exclus ca și la noi electoratul să-și dorească  un Zelenski într-o bună zi. Să forțeze prin vot o  resetare radicală a elitelor.  

Decidentul politic, ca să-l parafrazez pe  Balzac, este un  comediant care dansează pe marginea prăpastiei.  Rămâne de văzut de ce și pentru cine a escaladat pereții hăului  electoral Volodimir Zelenski.