Gheorghe Gheorghievici și Valentin Spiridonovici, cei doi milițieni din Cetireni, au pătruns în biserică odată cu întunericul și l-au arestat pe părintele Ioan, chiar când se pregătea să oficieze slujba de înviere. Oamenii i-au înconjurat pe milițieni în curte.

- Unde-l duceți pe părinte?

- La secție.

- De ce?

- Pentru că cineva a depus o plângere contra lui că o spus nu știu ce.

- Ce-a spus?

- Nu vă putem spune.

- Și de ce neapărat să-l arestați în noaptea învierii: nu ați putea să veniți după el mâine?

- Nu.

- Anticriștii dracului, nu o să vă lăsăm să ni-l luați pe părinte, vociferau oamenii nedându-le voie să-l scoată din curtea bisericii pe părinte. Văzând asta, milițienii și-au smuls pistoalele din teci  și unul dintre ei a tras un foc în aer și lumea s-a împrăștiat, iar ei l-au băgat pe părinte în dubă și au demarat în mare trombă, lumea însă a rămas să-l aștepte în ograda bisericii, cu lumânări aprinse în mâini.

Timpul se scurgea și părintele nu apărea. Trecu și miezul nopții și tot nu veni, dar nimeni nu plecă acasă. Moș Leonid a aprins un rug în fața bisericii. Zeci de ruguri ardeau în jurul bisericii, la care oamenii își încălzeau mâinile. Apoi tanti Maria a început să scandeze Tatăl nostru, urmată de ceilalți săteni. Toată lumea spunea Tatăl nostru. Tatăl nostru răsuna în fața bisericii, în spatele bisericii, în drum.

Se crăpă de ziuă și părintele tot încă nu veni. Soarele se profilă pe cer ca un ou roșu și nimeni nu se prefira. Apăru și părintele. Străbătu mulțimea șontâcăind. Fața îi era plină de vânătăi și năclăită de sânge. Descuie ușa și toată lumea dădu năvală înăuntru.

Așa cum era, cu odăjdiile rupte și cu fața tumefiată, se întoarse spre oameni și începu să oficieze slujba de înviere. Ziua.