Alina era din Mălăiești și era iubita mea. De aceea, și cunosc atât de bine Mălăieștiul. Ne cunoscusem la una dintre ședințele cenaclului Mateevici, într-o duminică din iulie. Ea se apropiase. Eu tocmai coboram de pe scenă, unde recitasem câteva poezii de Ștefan Augustin Doinaș când m-am trezit față în față cu Alina. Pe atunci nu știam cum o cheamă. Și nici nu o cunoșteam. O fată slăbuță, într-o rochie verde îmi ieși în față și mă întrebă de unde și cum ar putea să facă și ea rost de poeziile pe care tocmai le recitasem.

Părul ei de culoarea florii-soarelui îi cădea în ochi. Era foarte frumoasă. Cartea o împrumutasem de la Fidel, și am rugat-o să mă aștepte puțin, și ea s-a așezat pe banca aia din fața bustului lui Ion Creangă, iar eu m-am dus să-mi caut amicul.  Fidel i-o dăduse lui Uri, dar pe acesta nimeni nu-l văzu în duminica aia. M-am întors la Alina și i-am spus asta. Ei însă îi plăcuseră atât de mult poeziile alea din Doinaș încât ar fi vrut să le transcrie pe loc.

I-am propus să mergem la cafeneaua Moldova, și ea a primit. Am ocupat masa aia de sub platan și am comandat două înghețate și două cafele. Apoi i-am dictat poezia.

„“Mi s-a spus c-ai murit,iubito,mi s-a șoptit. 
Nu știu, - poate un prieten,ori poate un strain
(…)”

Nu știu cum s-a întâmplat, dar când pronunțasem ultimul cuvânt din poezie - cuvântul nimic – am știut că am devenit iubiți și am apucat-o de mână. Sâmbăta viitoare m-a luat cu ea la Mălăiești, iar de atunci am însoțit-o tot timpul în satul ei de baștină. Eram amândoi studenți. Alina, la pictură, la Academia de Teatru, Film și Arte Plastice, iar eu la filologie, la Universitatea „Ilia Ceavceavadze” din Tbilisi. Ne-am dus chiar să ne înregistrăm căsătoria la Mălăiești, numai că eu îmi uitasem buletinul acasă. Apoi eu am plecat la Tbilisi, dar am convenit să o caut când o să revin. Pe urmă a început războiul și când am căutat-o la adresa la care trăia la Chișinău, nu am mai dat de ea. Se mutase în altă parte și nimeni nu știa unde.

Am revenit în Mălăiești în urmă cu zece ani, pe când lucram la radio Europa Liberă. Și m-am dus glonț în mahalaua aia de pe malul Nistrului. Părinții ei muriseră și în casa lor nu mai trăia nimeni, iar vecinii lor habar nu aveau unde ar fi putut pleca Alina. M-am mai întors de câteva ori în Mălăiești  și de fiecare dată am găsit un lacăt pe ușă. Eu totuși, de fiecare dată când treceam prin Mălăiești, mă duceam la casa ei, în speranța că, poate, Alina se va întoarce. Ultima oară când am fost casa ei era dărâmată și eu nu mai știu unde s-o caut în altă parte. Casa ei era numai ruină, de parcă ar fi căzut o bombă peste ea!