Mă pregăteam să plec din casă când a zbârnâit telefonul.

- Sunt Marin, mi-a spus cineva de la capătul celălalt al telefonului.

- Ne cunoaștem?

- Nu.

- Și ce ați dori?

- Să ne vedem.

- Dar nu-mi puteți spune pentru ce?

- Nu e o discuție de telefon. Am putea să ne vedem?

- Da. Sigur că da.

- Peste o jumătate de oră ați putea?

- Da.

- Unde?

- Ce ați zice dacă ne-am vedea la Uniunea Scriitorilor? Vreți?

Dar Marin nu știa unde e Uniunea Scriitorilor. I-am zis că e lângă Banca Victoria. Nu fusese niciodată la această bancă și nu știa unde se află. 

- E lângă Spitalul de Urgență, i-am mai spus eu. 

De Spitalul de urgență auzise. Deja era bine, că mi-a fost mai ușor să-i explic cum să ajungă de acolo la Uniunea Scriitorilor.

- Și unde, la Uniunea Scriitorilor?

- În bar, am mai precizat eu și am închis telefonul.

Eu preferam barul Uniunii, pentru că acolo aveam reducere. Peste o jumătate de oră am deschis ușa cafenelei și l-am văzut. Un tip atletic, cu o față foarte chinuită, stând singur la o masă, de unde îi vedea pe toți.  S-a ridicat în picioare și mi-a făcut un semn cu mâna. M-am apropiat și ne-am salutat.

- Iată de ce v-am căutat, mi-a spus el după ce ne-am comandat câteo cafea . Ca să vă arăt poeziile mele, și a scos din geantă un caiet și mi l-a înmânat. Era cu colțurile arse și îngălbenit. Cu paginile slinoase. Pătate de sânge.

-Aș vrea să vă rog să le citiți și să-mi spuneți cum vi se par?

-Bine, mâine vă pot spune părerea.

- Nu vi-l pot da acasă, pentru că azi plec mai departe. Acum nu ați putea?

- O să încerc, i-am spus eu și am început să-l parcurg pagină cu pagină. Erau niște poezii despre închisori. Auzeam sudălmile gardienilor. Vedeam gratiile negre de la ferestre. Și sânge. Foarte mult sânge pe mâini și pereți.

- Sunt foarte bune poeziile astea. Sunt ale dumneavoastră?

- Da. 

-Vreți să vă ajut să le publicați?

- Nu. Pur și simplu am vrut să vă aflu părerea. Eu am stat închis vreo zece ani într-o pușcărie din Tiraspol și am evadat.

- Ați evadat? 

- Da. Iar poeziile astea le-am scris în pușcărie. 

- Și ce aveți de gând să faceți mai departe?

- Să fug în Europa.

- Dacă vreți vă pot ajuta să vă publicați poeziile?

- Nu pentru asta le-am scris. Eu le-am scris pentru mine. Gata, trebuie să plec, mi-a spus el și a ieșit din bar.

Am ieșit și eu. Am cârnit-o la stânga și l-am văzut în fața mea. M-a văzut și el și s-a oprit să mă aștepte. O mașină frână în dreptul lui și două namile au sărit la el și l-au băgat cu forța în habitaclu. Un singur lucru mai reuși Marin să-mi arunce prin geam caietul acela pătat de sânge. Mașina care dispăru vâjâind în capătul străzii avea numere transnistrene.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare