Ieri, când am deschis FB am dat peste postarea unui prieten în care acesta se lăuda că ar vrea să mă snopească în bătăi. Nici mai mult, dar nici mai puțin.

Așa, fără nici un motiv, pentru că nu-i place mutra mea. Nu am avut nici ciuciu cu Vitalie, căci așa-l cheamă pe prietenul meu, și, de aia, mi-a căzut maxilarul. Eu îl credeam chiar prieten. De fiecare dată când ne vedeam ne salutam zgomotos și nu ne prea grăbeam să ne despărțim. Dar aseară, hodoronc-tronc, acesta a declarat public că ar vrea să mă facă terci. E al treilea de când a venit primăvara. Doamne, oare ce se întâmplă? 

Dintre cei trei care voiau să mă bage cu capul în glod, de departe, cel mai fioros era Vitalie și asta pentru că prietenul meu are centură neagră la karate. Când am realizat asta, dinții au început să-mi clămpănească în gură. Of, ce mă fac acum? Dar oare de ce ar vrea să mă pocească, că parcă nu țin minte să-i fi trecut vreodată pe dinainte? Oare nu o fi din cauza ultimei mele proze - cea care se cheamă „Cei din blocul acum, socialiștii și o poveste dintr-un sat din Republica Moldova”? Parcă nu cred, căci, din câte știu eu, Vitalie nu e nici cu socialiștii și nici cu cei din blocul ACUM. 

Am recitit postarea lui și părul din cap ( și de pe mâini, picioare și piept) mi s-a ridicat topor. Într-adevăr, tipul se lăuda la toți că unde o să mă prindă o să mă facă zob. Mă trecea cu rece și cu cald și nu știam ce să fac. Timpul se scurgea, și nu în favoarea mea. Să mă duc oare la poliție și să-i rog să mă apere?

Of, poliția asta. Ăștia o să vină doar după ce tipul o să mă calce pe cap. Nu, trebuia să mă apăr singur. Asta-i singura soluție. Dar cum? Cum? Să mă duc și să iau lecții de box, de la vreun antrenor de box din oraș. Zis și făcut. M-am dus la secția aia de box de la Buiucani, care se afla într-o aripă a Universității „Ion Creangă”. Am urcat scările, plin de speranțe. Am intrat radiind. Ora costa 150 de lei. Am plătit banii ăștia și am pătruns într-o sală plină ochi cu tineri cu fețe încruntate. Dintre ei toți doar eu aveam chelie.

Antrenorul m-a condus într-un colț de sală, unde din tavan spânzura o momâie din piele naturală, care semăna perfect cu un om. Avea picioare și mâini. Iar picioarele îi atingeau podeaua. 

- Acesta e un sac de box pentru începători, m-a lămurit antrenorul.

Câțiva tineri cu ochi injectați îl loveau pe rând în față și scoteau niște răcnete fioroase.

Antrenorul mi-a dat mănușile de box și mi-a explicat cum să le folosesc, după care i-a dat pe băieți într-o parte și mi-a zis:

- Bate-l pe român! Hai lovește-l. Izbește-l în gură! Hai lovește-l.

Eu însă nu mă mișcam, iar antrenorul m-a îndemnat iar să-i aplic o directă de dreaptă românului. Momâii ăleia din piele artificială în care ei trăgeau cu sete îi ziceau românul. Așa-l botezaseră ei. Acesta era sacul lor de box.

Eu i-am returnat mănușile și i-am zis că vreau să plec. Antrenorul mă privea nedumerit neînțelegând ce s-a petrecut, iar eu nu voiam să-i explic, temându-mă că oricum nu o să mă înțeleagă. Cum oare să-i explic că și eu sunt român? Iar porecla mea printre rușii cu care jucam tenis la Everest era chiar românul, și doar de aceea că vorbeam cu ei exclusiv în română? Oare cum să-i explic toate astea? De aceea, nu i-am spus nimic și am plecat spre ieșire, iar în urma mea tinerii ăia au revenit în fața sacului de box și au reînceput să tragă în român.

- Și vreți să vă returnez banii? m-a întrebat antrenorul.

- Nu, nu vreau, i-am spus și el s-a bucurat. M-am bucurat și eu când am ieșit din sala de box. Afară însă mi-am amintit de Vitalie și de postarea lui de ieri de pe FB și mi-am dat seama că de acum încolo numai unul Dumnezeu mă mai putea apăra de unii ca el.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare