S-a luat după noi, strigând-o pe Lilia. Fugea după noi, răcnind din ce în ce mai tare. Fugeam și noi, în jurul bibliotecii. Alergând, s-a împiedicat de bordură și a căzut cu nasul în asfalt, fără să se poată ridica de jos, atât de gras era sau, poate, și-a rupt o mână.

Ne-am oprit. Acum nu mai avea niciun sens să fugim,  pentru că urmăritorul nostru zăcea cu fața în asfalt și gemea. În spatele său se înălța o clădire cu șaisprezece etaje. O clădire cu  nouă etaje se ridica și îndărătul Liliei. Înapoia mea se întindea parcul.

- Hai să-l ajutăm, mi-a spus Lilia, și ne-am apropiat.

Își rupse o mână. Nici vorbă să-l putem ridica de la pământ, pentru că era mult prea greu. Gemea din ce în ce mai tare. Ar fi trebuit să chemăm salvarea. Nu ne-a rugat el asta, ne-am gândit singuri. El pur și simplu stătea ghemuit pe asfalt și gemea. Uitase și de Lilia, ca prin farmec. Acum nu o mai striga, ci se văieta.

Îl știam din vedere. Era din Tiraspol și era student la Chișinău. Venea foarte des pe la bibliotecă. Era foarte bine făcut și se cam lua de bibliotecare sau de cititori.

Am chemat salvarea. Până să vină, l-am ținut de vorbă, ca să mai uite de durere, așa cum uitase și de Lilia. Scrâșnea din dinți, de parcă ar fi frecat două pietre una de alta.  Lacrimi îi curgeau pe obraji. Și Liliei i-ar fi curs dacă ar fi găbuit-o. Sau mie, dacă aș fi încercat s-o apăr, așa că, cine știe, poate, e mai bine să plângă el decât să plângem noi.

Așteptând salvarea, Lilia își citea mesajele din mobil, iar eu mă uitam peste capul ei cum asfinte soarele. Ambulanța a sosit și medicii l-au săltat de pe asfalt și l-au culcat pe targă. În mașină i-au făcut o injecție și a amuțit.

 Salvarea a plecat. Soarele asfințise.

Am observat că-și pierduse șapca. M-am apropiat de ea, și am început s-o calc în picioare, chiar în fața bibliotecii.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare