Adevărul din faptul că azi nu mai există prieteni și dușmani, ci relații complexe între oricare doi actori, pare să se dovedească în Siria.

Aliați de conjunctură, ba câteodată frizând în discursurile mieroase unul lângă altul Parteneriatul Strategic, Rusia și Iranul urmează aceeași logică potrivit căreia oricare doi actori au, în același timp, relații de confruntare, relații de competiție și relații de cooperare, pe domenii diferite. Mai șocant este faptul că nivelul confruntării a ajuns la lupte directe în Siria.

Relația Rusia-Iran: o istorie complexă și contondentă

Unii cârcotași ar putea spune că această evoluție era de așteptat: Iranul și Rusia nu sunt tocmai cei mai buni prieteni istorici (același lucru se poate spune și despre Rusia și Turcia sau Turcia și Iran, ca să citez doar formatul trilateral de la Astana). Din contra, istoria e marcată de numeroase confruntări și acorduri cu cedări umilitoare și dureroase pentru Iran în Caucaz, de exemplu, sau în Asia Centrală, față de Imperiul Țarist sau puterea sovietelor, deopotrivă. Această situație nu încurajează cele mai bune relații între state, reconcilierea făcându-se mai mult cu dinții scrâșnind, pe baza unor interese comune imediate, dar emoțiile puternice ale confruntărilor trecute dăinuind în sufletele resortisanților fostelor state care s-au războit.

O altă abordare susține că Rusia e incapabilă să evite confruntările Israel-Iran pe teritoriul sirian. Pe de o parte, Rusia afirmă explicit că e preocupată de securitatea israeliană, angajament la care o obligă înțelegerile Putin-Netanyahu, dar și discuțiile ruso-americane, în caz contrar menținerea și creșterea prezenței americane fiind inevitabilă în Siria. Pe de altă parte, Rusia nu e cea mai dispusă să aducă trupe noi și să înlocuiască carnea de tun pe care o reprezintă trupele iraniene ale Gardienilor Revoluției Islamice și milițiile șiite - Hazbollahul libanez și milițiile șiite irakiene plus cele siriene allawite, constituite în Siria. Ca să nu mai vorbim de milițiile luptătorilor sirieni constituite pe bază de mercenariat pe banii Teheranului sau formulele prin care trupele iraniene au reconstituit coloana vertebrală a trupelor siriene, până acolo încât ieșirea lor și retragerea ar duce la destructurarea acestei armate loiale lui Al Assad.

Mai mult, odată ce retragerea americană ar deveni o realitate, Rusia rămâne în brațe cu multitudinea de conflicte inerente între diferiții actori din Siria, care deja a adunat o maximă complicație etnică, religioasă și sectară și rivalități majore interstatale, ale puterilor regionale și globale. În plus, rivalitatea cu Iranul și Turcia devine naturală, în absența altui dușman, iar retragerea Turciei din nordul Siriei și a trupelor iraniene de pe tot cuprinsul Siriei se vor dovedi pietre de încercare extrem de dificile, admițând calmarea relației Damasc-kurzi și a luptelor loialiștilor lui Assad cu opoziția sunnită siriană. Deci Rusia, în mod natural, se va întrepta împotriva Iranului, cel mai bine reprezentat stat, la nivel militar, din regiune, pentru a-și putea afirma dominația în Siria și Orientul Mijlociu.

Rănile și trădările trecutului justifică suspiciunea Teheranului

Alianța Rusiei cu Iranul în Siria a vizat, în mod direct, menținerea Președintelui Al Assad în funcție și recâștigarea a cât mai mult teritoriu în favoarea sa. Acest fapt urma să-i asigure liderului sirian - devenit o simplă păpușă în mâinile aliaților săi ruși și iranieni - o poziție dominantă și relevantă în negocierile de pace, fapt ce garanta avantaje ambilor actori. În rest, pe fond, abordările și interesele sunt diferite între Moscova și Teheran.

Moscova dorește dominația completă a Siriei și, prin asta, a Orientului Mijlociu, cu un rol relvant în orice negocieri din regiune. Acest lucru presupune, la un moment dat, și eliminarea trupelor iraniene și a Iranului ca actor din Siria. Iranul își dorește menținerea arcului de legătură șiită și ieșirea la Mediterană, fapt ce contravine și intențiilor ruse, și, mai ales, celor sunnite, acolo unde Turcia dorește coridorul sunnit către Iordania de peste 100 de km neîntrerupt. În plus, o prezență solidă șiită iraniană/pro-iraniană la Mediterana, înconjurând Israelul, ca și o prezență iraniană aproape de propriile frontiere, în Siria, este contrară intereselor Israelului, care va folosi toate mijloacele militare să evite această stare de fapt.

Istoric, iranienii au probleme cu vecinul gigantic din Nord. Iar azi, iranienii se tem că au investit milioane de dolari și mult sânge în Siria și că Rusia va arunca Iranul în afara negocierilor și în afara teritoriului sirian. Deja parlamentarul iranian Behrooz Bonyadi a avertizat în legătură cu apropierile vinovate ale Rusiei cu dușmanii Iranului, pe socoteala acestuia, cu sacrificarea intereselor Teheranului în Siria.

Relația ambiguă, ba chiar de alianță, a Rusiei cu Israelul pe tema lovirii trupelor iraniene din Siria e un argument puternic în sensul scepticismului de la Teheran și al rezervelor față de Rusia. Mai mult, Rusia semnalează în repetate momente dorința unei cooperări cu SUA sau măcar a unei recunoașteri de către Washington a sa ca actor relevant, de unde și ușurința cu care va negocia Siria contra unor avantaje pe teme mai relevante pentru sine, evident și pe seama Teheranului, pe care Administrația Trump îl consideră principalul său inamic actual, cu riscul de a se certa cu evaluarea riscurilor de securitate a Comunității Naționale de Intelligence și cu Dan Coats, în recentul raport obiectiv discutat în Senat și audierile consecutive.

Rivalitatea a intervenit și atunci când s-a discutat momentul în care ar cădea și provincia Idlib, iar Rusia și Iranul și-ar atinge obiectivul vizându-l pe Assad. În această perspectivă, ce ar fi reclamat retragerea trupelor celor ce au intervenit și pot clama victoria, Teheranul s-a arătat nemulțumit și a anunțat că va rămâne cu trupe și în Siria post-război civil. Aici lucrurile au tensionat relația cu Rusia, care nu-și dorește nici rivali, nici motive pentru a avea SUA angajată din nou în Siria, cu un nou dușman, după eliminarea Daesh-ISIS.

Oricum, suntem departe de pace în Siria, Idlibul nu e nici pe departe cucerit. Cât despre Rusia, Iranul e un cost pe care și-l poate permite. Mai mult, e binevenit în schimbul recunoașterii Rusiei ca actor global, în blocarea extinderii NATO și ridicarea sancțiunilor economice la adresa sa. Și Iranul va fi sacrificat deopotrivă cu Siria lui Assad, la masa verde. Problema ambiției sale de a schimba Siria pe Ucraina nu are însă sorți de izbândă, a realizat-o deja, chiar dacă sunt voci care acreditează încă, programatic și propagandistic, o asemenea eventualitate. Aici doar alegerile noi și o eventuală președinție mai puțin ostilă ar nuanța lucrurile, Ucraina fiind o țară pierdută, pe termen mediu pentru Rusia, chiar cu reconsolidarea națiunii ucrainene pentru prima oară după desființarea Imperiului Țarist.

Rivalitatea directă în confruntări ce amenință cu războiul total ruso-iranian în Siria

Dar până la consumarea acestor episoade, rivalitatea ruso-iraniană se manifestă deja din plin în Siria, cu tot cu exploziile de violențe și confruntări directe ale trupelor. A afirmat-o Yoav Galant, ministrul Imigrării și Absorbției din Israel, atunci când s-a lăudat cu succesul diplomatic obținut de guvernul Netanyahu, care constă în eliminarea trupelor iraniene din Siria, cu sprijinul acceptat de către Rusia. El a afirmat, în premieră în spațiul public, că această cooperare ruso-iraniană a ajuns la un sfârșit și că interesele părților nu mai coincid deloc, fiind vorba despre confruntări directe între părți.

Astfel, Rusia își dorește reafirmarea ca putere în Orientul Mijlociu prin dominația în Siria, iar lucrul acesta se poate realiza prin retragerea reală a trupelor americane și încheierea stabilizării inclusiv prin retragerea trupelor iraniene de pe teren, fapt care ar calma intervențiile Israelului împotriva țintelor legitime vizate – comandanți iranieni, trupe iraniene și miliții șiite, depozite de armament și transferuri de arme către milițiile șiite pro-iraniene, cu precădere Heazbollah.

Dacă inițial Rusia a permis de facto aceste intervenții israeliene, ca parte a unor înțelegeri mai largi cu SUA - pentru a evita o prezență americană mai puternică pe tărâm sirian -, ulterior au existat tente de ambiguitate constructivă, cu evitarea menționării acestor operațiuni. Totul pentru ca ulterior să se ajungă și la comentarii publice și nemulțumiri, chiar de data recentă ale purtătoarei de cuvânt al MAE rus, în legătură cu atacurile din 20-21 ianuarie ale Israelului. Dar afirmațiile despre suveranitatea statului sirian au fost strict destinate Teheranului și propriului public, fără urmări, Rusia evitând orice confruntare directă cu trupele israeliene și operațiunile acestora.

Răcirea abruptă a relațiilor între Moscova și Teheran a dus deja la confruntări și lupte violente între părți, după cum afirmă Der Spiegel. Astfel, în valea Al Ghab, o zonă de importanță strategică situată în nord-vestul provinciei Hama, ambele părți au utilizat vehicule militare, mitraliere și mortiere pentru a se confrunta direct, estimarea fiind că au murit între câteva zeci și 200 de oameni în aceste confrutnări, din ambele părți. Este prima confruntare militară directă de această amploare între trupele ruse și iraniene, nefiind vorba despre incidente izolate, ci despre trupe cu tot armamentul din dotare care se confruntă direct, pe viață și pe moarte.

În plus, soldați ruși - care funcționează ca poliție militară în Siria - au arestat deja mai mulți mercenari iranieni care terorizau civili în diferite locuri din Siria, potrivit lui Rami Absulrahman, șeful Observatorului Sirian al Drepturilor Omului, organizație neguvernamentală cu sediul la Londra și prezență masivă în toate zonele Siriei. Iar acumularea acestor evenimente arată deja exasperarea Rusiei în legătură cu diferitele forme de prezență iraniană și șiită pro-iraniană în Siria, care devin viitoarea țintă legitimă a trupelor ruse, dacă refuză retragerea din regiune.