De fiecare dată când trec vama întrebarea care mă enervează cel mai tare e dar cu ce scop mergeți în România?

Când, de data aceasta, mi s-a pus aceeași întrebare, am răspuns în felul acesta:

-Merg să fac unirea!

La care vameșul a rămas paf. După ce și-a revenit, m-a întrebat din nou:

-Adică?

-Merg să fac unirea!

-Asta cum vine?

-Simplu.

Mă privea înciudat. Nu-i plăceau glumele. Or, afirmația mea i se părea a fi o glumă. O biată glumă și nimic altceva. Doar o glumă. Iar lui nu-i plăceau glumele.

Data trecută, exact la aceeași întrebare am dat un alt răspuns. Am zis: 

-Merg să beau o cafea la București.

Nu-i plăcuse gluma mea și s-a răzbunat pe tot autobuzul. Ne-a pus pe toți să ne scoatem bagajele din autocar și ne-a verificat la sânge. Iar, ulterior, mi-au sărit în cap toți oamenii din autobuz. Acum, se pare, gusta gluma mea, deși mă privea mânios. Nu mi-a făcut niciun necaz. Pur și simplu a ieșit din autobuz cu teancul de pașapoarte în mână ca să le controleze.

În timp ce-l așteptam să revină cu pașapoartele noastre, au început să-mi apară fel de fel de gânduri în cap. Mă temeam că o să-mi pună interdicție în pașaport și că o să mă dea jos și o să mă trimită înapoi acasă.

Sângele începu să-mi vuiască în cap și inima îmi bătea nebunește în piept. Mă gândeam oare cum se simțeau disidenții pe vremea comunismului? Oare cum de au putut fi atât de curajoși? Eu am făcut o simplă glumă și déjà mă trec toate apele, dar ei, care se opuneau regimului, oare cum se simțeau seara acasă? Mi-am amintit cum cineva îmi spuse că un tip a murit după ce i-a spus președintelui sovietului sătesc că Stalin e un ucigaș. Curajul l-a costat. După ce a declarat asta, I s-a făcut o frică așa de mare încât a murit. Și mie îmi era frică. Îmi tremurau până și mâinile.

A revenit șoferul cu clitul nostru de pașapoarte. Printre ele era și pașaportul meu. L-am luat cu mâinile tremurânde.

Of, ce fricos mai sunt!!!