Cu cerbicia, dacă nu frântă, măcar bine luxată în Donbas, Rusia a „comutat”, pe cât de discret poate un colos cu ambiţii hegemoniste, pe direcţia Belarus. Kremlinul vrea, nici mai mult, nici mai puţin, anexarea ţării, rapt pe care îl fardează – atât de previzibil, de altfel – ca „uniune”, „stat comun” etc.

Calculul neoimperialismului rus e de o sinistră simplitate: presiune pe ţările baltice, după modelul rodat în Ucraina, şi implicit confruntarea, deja nemediată de nimic, cu obsesia dintotdeauna a Moscovei: NATO. Preluăm în acest sens, în traducere, o analiză extrem de pertinentă, oarecum „de manual”, semnată de expertul militar-politic Iuri Feodorov pe site-ul Radio Svoboda. Kremlinul ar trebui să se teamă, am adăuga în concluzie, înaintea tuturor fobiilor sale, de perspicacitatea unor astfel de autori.

Despre apropiata anexare a Republicii Belarus vorbesc nu doar cei care se află în opoziţie faţă de Kremlin, dar şi cei care beneficiază de încrederea acestuia. Acum nu demult Alexei Venediktov reflecta asupra „întrepătrunderii” structurilor economice, militare şi politice ale celor două ţări. Soarta lui Alexandr Lukaşeko i se prezenta cât mai diferită: de la vicepreşedinte al „statului unit” până la cea de pensionar în Crimeea. De altfel, Venediktov nu excludea şi o „istorie tragică”. Cuvintele celui care conduce postul de radio „Eho Moscvî” merită ascultate: el este persona grata în coridoarele ruseşti ale puterii, ceva aude pe-acolo şi pe urmă povesteşte asistenţei curioase.

„Întrepătrundere” sună mai decent decât „anschluss” sau chiar „anexare”, dar esenţa e desigru aceeaşi. Rusia înghite Belarus, apare un nou stat care, fireşte, are nevoie de o nouă constituţie, în conformitate cu care Putin devine conducător pe viaţă. Aceasta e cea mai răspândită, dar nu singura explicaţie a acţiunilor Kremlinului. Republica Belarus este foarte importantă pentru Moscova din punct de vedere militar. Această ţară ocupă o situaţie-cheie în spaţiul geopolitic „dintre Rusia şi NATO” şi aderarea ei la Rusia va schimba cardinal configuraţia strategică în această zonă, va ranforsa poziţiile ruse şi, respectiv, pericolul pentru ţările din preajmă.

În Occident, Belarus e văzut nu rareori drept un tampon strategic, ce reduce presiunea militar-politică din partea Rusiei. În octombrie 2018, nu cu mult timp înainte de vizita sa la Minsk, asistentul secretarului de stat al SUA Aaron Wess Mitchell a menţionaat că „anume suveranitatea de sat şi integritatea teritorială a statelor frontaliere, precum Ucraina, Georgia şi chiar Belarus, sunt cel mai de nădejde bastion împotriva neoimperialismului rus”. O declaraţie insolită, dar dreaptă.

Rusia şi Belarus sunt aliaţi. Au fost create un grup unit de apărare antiaeriană şi o grupare comună de trupe terestre. Pe timp de pace, trupele ce fac parte din aceste grupări se află în locurile de desfăşurare permanentă, sub comandament obişnuit. În caz de pericol de război, unităţile ruse vor sosi pe teritoriul Belarus şi vor intra sub comandamentul generalilor belaruşi. Au loc cu regularitate exerciţii comune. Ministerele apărării pregătesc anual planuri de activităţi comune privind funcţionarea acestor grupări. Dar dincolo de această faţadă onorabilă se ascund divergenţe serioase.

Într-un raport al Centrului de Studii Strategice şi de Politică Externă de la Minsk, apropiat conducerii ţării, se spunea că strategia Rusiei prevede transformarea Belarus „într-o sursă de multiple provocări şi ameninţări la adresa securităţii şi stabilităţii ţărilor NATO şi Ucrainei”. În acest scop, Moscova caută să obţină „un acces unilateral nelimitat al Forţelor Armate ruse pe teritoriul Republicii Belarus, inclusiv pentru acţiunile de pe teritoriul său în privinţa ţărilor terţe” şi, de asemenea, să conducă spre subminarea „stabilităţii Belarus şi a capacităţii de acţiune a statului belarus, spre lipsirea Miskului de forţa de a controla efectiv propriul teritoriu, astfel încât de-acolo să acţioneze grupări subversive şi criminale împotriva ţărilor vecine şi nemijlocit apropiate”*.

Cu alte cuvinte, Minskul vede că scopul Rusiei este de a transforma Belarus într-un cap de pod pentru expansiunea militară şi „agresiunea hibridă” împotriva Poloniei, Lituaniei şi Ucrainei. Această perspectivă nu-i convine conducerii belaruse. Este grăitoare, de exemplu, istoria cu amplasarea în această ţară a bazei militare ruse. La începutul deceniului, Moscova a ridica problema prezenţei militare permanente în Belarus, inclusiv a creări acolo a unei baze aeriene. Minskul a făcut tot posibilul ca acest lucru să nu se întâmple. Pentru un timp, problema părea că a fost eliminată de pe ordinea de zi, dar în ultimele luni s-a actualizat din nou în legătură cu viitoarea ieşire a SUA din cadrul Tratatului privind rachetele de rază medie şi scurtă. Kremlinul vrea să-şi instaleze rachetele de acţiune medie cât mai aproape de hotarele zonei NATO.

Perspectiva această nu încântă Minskul. „Militarii noştri”, a declarat Alexandr Lukaşenko, „sunt în stare să contracareze, dacă trebuie, orice agresiune şi conflict pe teritoriul Belarus... De aceea noi nu avem nevoie de niciun fel de baze”. Şi dacă în Polonia va fi creată o bază militară, atunci răspunsul Belarus va fi nu amplasarea în ţară a trupelor ruse, ci desfăşurarea propriilor rachete. Şi, de bună seamă, Belarus a început să producă, în baza unei licenţe chineze, rachete M20 (au fost denumite „Polonez”), a căror rază de acţiune poate fi augmentată până la 500 de kilometri. Apelul către China, potrivit experţilor belaruşi, a fost determinată de faptul că Rusia nu-i acordă Belarus arme moderne, urmărind ca Minskul să depindă complet, în sens militar, de Moscova. Iar poziţia lui Lukaşenko ei o descifrează în felul următor: el tinde să convingă SUA să nu-şi sporească prezenţa militară în regiune nu pentru că vede în acest fapt un pericol, ci pentru că asta va slăbi poziţiile de negociere ale Minskului în relaţiile sale cu Kremlinul în chestiunea amplasării bazei ruseşti.

În sfârşit, sunt greu de compatibilizat instalaţiile strategice cheie ale Rusiei şi Belarus. Kremlinul caută să obţină slăbirea şi, în mod ideal, prăbuşirea NATO. Iar Lukaşenko este convins că parteneriat transatlantic puternic este „reperul fundamental al planetei noastre şi să nu dea Dumnezeu să fie distrus. Nou suntem convinşi că de coeziunea ţărilor din regiune şi menţinerea rolului militar-politic al SUA în afacerile europene depinde securitatea întregului continent... Fără America, noi, aici, spre regret, nu vom rezolva nicio problemă, inclusiv conflictul ucrainean”. Nimic în afară de ură astfel de declaraţi nu suscită Moscovei.

Dar Kremlinul trebuie să se acuze doar pe sine de faptul că Minskul se distanţează de Rusia. Dacă noul război rece declanşat de Moscova va degenera în unul „fierbinte”, atunci Belarus, Polonia şi ţările baltice vor deveni principalul teatru de acţiuni militare, cu toate consecinţele care pot decurge dintr-o asemenea situaţie. Şi Lukaşenko, orice atitudine am avea faţă de el, nu intenţionează să ia cu mâinile sale jăraticul pentru Moscova, mai cu seamă dacă asta se va solda cu distrugerea ţării sale. Preşedintele belarus, fireşte, nu pune sub semnul îndoielii uniunea cu Rusia, dar dă în acelaşi timp de înţeles că nu va lupta împotriva NATO. Iar Rusia înţelege: capul de pod belarus este extrem de important pentru succesul aventurii în partea de sud a regiunii baltice. De aici, intenţia de a înghiţi Belarus.

Este limpede că anexarea Belarus nu va fi pentru Moscova o promenadă uşoară. Deşi, în majoritatea lor covârşitoare, belaruşii au o atitudine bună faţă de Rusia, doar 5-6 la sută susţin ideea intrării în Rusia. Establishmentul belarus, inclusiv generalii de armată şi ai securităţii de stat, înţeleg perfect: primul lucru pe care îl va face Kremlinul după „întrepătrundere” va fi să-şi instaleze oamenii în toate posturile cât de cât importante din provinciile belaruse ale „statului unit”. Dură va fi şi reacţia Occidentului. Apariţia în Belarus a diviziilor ruseşti de şoc va fi un semn sigur că următorul scop al Rusiei vor fi Varşovia, Vilnius, Tallin, Riga. Şi atunci NATO nu va mai avea altă ieşire decât neutralizarea dură a expansiunii Moscovei. Respectiv, anexarea Belarus va deveni ultima aventură a Kremlinului.

___

* Iuri Ţarik, Areseni Siviţski, Belarus în contextul confruntării Rusia – NATO: Pericole şi provocări pentru suveranitate, independenţă şi securitate naţională, Centrul de Studii Strategice şi de Politică Externă, Minsk, 2016, p. 12.