Așezarea actuală a astrelor strategice impinge Rusia lui Putin într-o postură similară cu cea în care a fost Uniunea Sovietică în finalul Războiului Rece.

Practic, Donald Trump pare să fi îmbrățișat o postură similară doctrinei Reagan, în care cursa înarmărilor (de data aceasta pentru rachetele hipersonice), războiul lung în Siria (dar și în Ucraina, Afgansitan, Libia și prin alte zone din Africa unde Rusia și-a băgat coada), peste care se adaugă sancțiunile, toate sunt menite să împingă Rusia spre colaps economic și înfrângere strategică.

Nu mă gândesc că Donald Trump a planificat un asemenea deznodământ sau traseu. Din contra. Cred că anunțul privind retragerea trupelor din Siria și a jumătate din trupele din Afganistan a fost unul intempestiv, luat pe picior, dovada demisia secretarului Apărării Mattis, a reprezentantului pentru coaliția anti-ISIS, dar și stupefacția propriilor săi consilieri – în primul rând consilierul pe Securitate John Bolton – și a întregii administrații. Nu mai vorbesc despre aliați, lucru probat prin reacțiile generale după 19 decembrie. Dar establishmentul american era pregătit și s-a adaptat la impredictibilitatea lui Trump și avea în sertare variante de aplicare a voinței Președintelui, în avantajul Statelor Unite. De aici recursul la varianta Reagan.

Practic, Rusia lui Putin a rămas în brațe cu belelele din Siria, cu maxima complicație regională și cu un test de anvergură, în care întreaga experiență a lui Lavrov și voință a lui Putin pot cu greu compensa formulele de consens convenite la nivel global între puterile occidentale. Iar perspectiva de ambiție și prestigiu pe care o joacă azi Moscova – pe cea economică o pierde sigur – se situează între avantaje strategice pe care să le negocieze ulterior contra resurse și prăbușirea totală, ca după căderea Zidului Berlinului și înglodarea sa timp de 10 ani în Afganistan.

Cum a rămas Rusia cu Siria în brațe

După anunțul retragerii trupelor americane din Siria, Vladimir Putin a fost considerat marele câștigător. Comentariile unanime îi alăturau regimul Al Assad, Iranul și chiar ISIS drept învingători, iar SUA, Occidentul, Turcia și grupările kurde siriene drept mari perdanți. O analiză mai atentă arată că lucrurile nu sunt atât de simple și că moștenirea pe care o primește Putin nu e deloc așa de avantajoasă. Una e să te înfrunți cu SUA, profitând de legăturile cu trupele față în față și de nevoie tactice pe teren, alta e ca, după retragerea trupelor americane – prezente totuși în Irak și forțând oricând niște criterii dure pentru soluția finală de pace, alături de ceilalți aliați occidentali din UE – să gestionezi nebunia de pe teren și interesele diverse ale tuturor.

Da, se poate spune că Rusia a atins cele două obicetive pe care le viza când a intervenit în Siria. A restabilit controlul președintelui Al Assad și poziția sa ca jucător în Siria, înainte de negocierea păcii – deși vorbim despre doar 40% din teritoriu, 50% din populație și o țară distrusă ce are nevoie de 350-400 miliarde de dolari pentru reconstrucție numai în partea controlată de loialiști. Apoi mai e vorba, pentru Moscova, despre creșterea prestigiului și implicarea directă în afacerile Orientului Mijlociu, de unde primăvara arabă și războiul civil sirian o cam izgoniseră.

Pe de altă parte, a asuma responsabilitatea înseamnă mult mai mult decât a sta pe tușă în marile dosare și de a interveni pentru a bloca soluțiile americane, pentru a distruge acorduri de pace și pentru a deturna opțiunile unui jucător sau altul căruia îi acorzi consultanță pentru a submina “dominația americană”. Azi Rusia lui Putin trebuie să joace, să utilizeze resurse, să pună bani, și asta în timp ce se adună provocările în propria curte.

Retragerea americană din Afganistan obligă la noi investiții în protejarea frontierei în Tadjikistan și, probabil, Turkmenistan sau chiar Uzbekistan (ultimele state neutre), un lucru mult mai complicat decât amestecarea în negocierile americano-talibane prin transferuri de arme la talibani și susținerea insurgenței. În plus, și în Republica Centrafricană, și în Libia, și prin alte state africane unde Rusia a trimis trupe militare private, coordonate de GRU, investițiile sunt departe de a fi compensate de resursele păzite și disputate cu China și Occidentul. Și asta în perioadă de sancțiuni masive, care riscă să se accentueze.

Cineva ar spune că roata se întoarce și că Rusia primește ce a dorit și a meritat: a vrut să strice acroduri și să se bage în seamă, pentru a avea loc la masă și drept de veto pe toate temele - să vedem cum se descurcă azi cu Siria. Asta concomitent cu numeroase alte belele. Să vadă cum e să fii în joc, să-ți asumi responsabilități, nu doar să stai pe tușă și să strici jocurile altora.

Iar aceste costuri încep să se vadă tot mai mult: în ciuda propagandei de top și controlului media, rușii sunt departe de a fi naivi sau de a nu înțelege realitatea, chiar dacă par mai apatici în politica internă. Din contra, chiar dacă Putin perorează și dă vina pe Occident, pe SUA în special, pentru situația economică, sondajele de opinie arată realismul din percepția rușilor.

Un sondaj Levada la sfârșit de an arată victoria Kremlinului în demonizarea SUA și UE – 60% dintre ruși au atintudine negativă față de SUA și 50% față de UE. Dar aici va trebui să caute, în final, Putin resursele de reconstrucție a Siriei și consensul pentru aprobarea propriei soluții politice. Iar preocupările față de sancțiuni au crescut de la 28% anul trecut, la 43% astăzi, ceea ce arată că impactul acestor sancțiuni e tot mai real, se resimte, iar rușii sunt conștienți de acest fapt. De aici până la a blama aventurile militariste ale propriului stat pentru situația lor actuală mai e un singur pas, deja depășit de o largă parte a elitei urbane.

Belele Rusiei în Siria

Cu ce se confruntă Rusia în Siria? Ei bine cu toată situația complexă de până astăzi, în care echilibrele și influențele multiple creau maxima complicație. Dar de această dată fără SUA și fără puterile occidentale pe teren, care creau propriul lor balans și influențe. Acum doar Rusia trebuie să aibă grijă de presiunile actorilor regionali majori: Turcia care vrea să-și extindă influența și, eventual, să intre cu trupe masive la Est de Eufrat pentru a curăța trupele kurde, pe care le consideră legate de terorismul său intern și de PKK; Iranul preocupat de bătălia sectară și de dominația șiită/allawită în Siria, dar și de pozițiile sale avantajoase în regiune, după ce a pierdut mulți oameni proprii și din milițiile șiite, cu precădere Hezbollahul libanez; Arabia Saudită cu preocuparea sa – egală cu a Turciei – privind revenirea sunniților și restabilirea unei formule care să reflecte majoritatea sunnită și în viitorul guvern și conducere a statului sirian; Israelul, preocupat de Iran și apropierea sa de frontierele proprii, dar și de transferul de arme către Hezbollah sau producerea acestora lângă frontierele sale.

În plus, Rusia trebuie să facă pace între diferitele grupuri siriene și să țină cont și de doleanțele occidentale, de revenire a refugiaților, de controlul valurilor de refugiați și de o justă repartiție a deciziei și împărțirea democratică a responsabilităților fiecărui grup în parte. Jonglatul cu atâtea categorii de interese și contradicțiile chiar din formatul Astana, cu Turcia și Iranul, în legătură cu perspectivele viitorului stat (chiar dacă ministrul turc de Externe Ceavusoglu a anunțat că Turcia ar accepta un Assad votat în condiții stricte controlate de ONU) riscă să transforme Siria într-o capcană care să captureze Rusia în mocirla jocurilor locale și să o epuizeze de ultimele forțe și resurse, ca într-un nou Afganistan. Și da, cu toată responsabilitatea asupra sa, și cu toate costurile, ce nu mai sunt împărțite cu comunitatea internațională.

Relația complexă ruso-turcă

Relația cea mai complicată pare să rămâne cea ruso-turcă. Nu e vorba, nici menținerea echilibrelor inter-sectare sunnito-șiite, nici ținerea la distanță a Turciei și Iranului să nu se păruiască pe terțe teme, nu e simplă. Dar pe relația bilaterală Moscova-Ankara s-au făcut cele mai multe speculații. Acestea au mers de la noua alianță Estică Rusia-Turcia și ieșirea Turciei din NATO, până la susținerea Turciei ca reprezentant al întregului Occident în Siria, Orientul Mijlociu și chiar la Marea Neagră.

Rusia și Turcia au multiple interese divergente atât în Siria, cât și pe terțe spații. Dar Turcia lui Erdogan, în dorința sa de a conta tot mai mult și de a-și apăra interesele vitale – integritatea teritorială, soluție kurdă fără autonomie sau federalizare, în orice caz fără un stat kurd – a jucat întotdeauna cu o mai mare flexibilitate, de care a beneficiat întotdeauna chiar și în cadrul NATO, având în vedere proximitățile sale și poziția geografică, dar și rolurile strategice asumate.

Astfel că Turcia a jucat la toate mesele care s-au deschis și a potențat propriile avantaje, încercând să-și creeze formule alternative de joc și să își atingă obiectivele. E motivul pentru care este în formatul Astana, e, concomitent, în formatul cu Rusia, Franța și Germania pentru Siria, în coaliția anti-ISIS, și-a netezit relațiile cu Germania, UE și SUA practic peste noapte – cu prețul eliberării pastorului Bronson și al renunțării la ambiții excesive vizându-l pe clericul Fetullah Gulen sau rezolvarea administrativă a situației băncii de stat ca a făcut afaceri cu Iranul, sub embargou.

La capitolul intereselor contradictorii, ele vizează situația tătarilor din Crimeea după anexarea peninsulei și situația preeminentă militară rusă din Marea Neagră și Estul Mediteranei, problemele Ciprului și ale repartizării gazelor din Estul Mediteranei, aspectele legate de majoritatea sunnită din Siria sau rolul lui Al Assad după război. Și să nu uităm că Turcia este un aliat în cadrul NATO și că se păstrează interesată de orice acțiune a Rusiei în Asia Centrală, în Caucaz, în Libia, Egipt și alte zone din Africa.

În Siria, Turcia nu și-a definit pe deplin interesele și poziția. Dar solicitarea permisiunii la Moscova de a prelua spațiul aerian lăsat necontrolat după retragerea americană din Estul Siriei sau dorința de a înainta dincolo de Afrin și Idlib sau angajamentul, luat chiar în discuția telefonică cu Donald Trump, de a rezolva definitiv problema ISIS, sunt teme recurente.

Mai mult, poziția de dominație de facto a regiunilor la frontiera sa sudică, în Siria și din Siria de Nord-Vest, cu posibilitatea extinderii spre Est peste zona kurdă, ar putea determina contradicții directe cu dorința lui Assad de a controla tot teritoriul, pe termen lung. Și ar crea probleme cu cel mai puternic și stabil element din Siria însăși, kurzii. Un război turco-kurd ar însemna un nou front și noi probleme pentru pacea în Siria, pentru lume și mai ales pentru Rusia, mai nou un autoasumat responsabil pentru pacea în Siria.

Deja s-au vehiculat multe elemente speculative despre întâlnirile din finalul anului, cu precădere la 29 decembrie, la Moscova, a unor delegații ruso-turce ce conțineau reprezentanți de vârf militari, diplomatici și din serviciile de informații, pe temele legate de Siria și de retragerea americană. Elementele finale convenite nu sunt cunoscute, nu există oficial decât declarații generale, nimic despre înțelegerile directe. Unitatea și integritatea Siriei ca stat și eradicarea terorismului (ISIS sau și YPG-ul kurd ar intra sub această etichetă?) sunt temele menționate public.

Situația din provincia siriană Idlib și de la Manbij a fost discutată de cele două delegații, dar mai ales gradul și adâncimea implicării trupelor turce. Deși au anunțat că amână ofensiva împotriva kurzilor – trupele americane nefiind încă retrase, atât armata turcă cât și formațiunile siriene pe care le susțin - Armata Siriană Liberă (de opoziție) este pregătită pe frontieră și aici a fost masat echipament, în timp ce în toată zona controlată de turci au și început reconstrucția pentru a crea un mediu favorabil repatrierii refugiaților suniți din Turcia.

Nici partea kurdă nu stă pe loc și s-a grăbit să încerce o alianță imediată cu forțele guvernamentale siriene, cu precădere pentru Manbij. Ba chiar au anunțat intrarea trupelor siriene aici, pentru a proteja orașul de ofensiva turcă iminentă, fapt infirmat de către SUA. Kurzii rămân un element important în Siria, iar redeschiderea unui nou front ar crea dificultăți fantastice și părții ruse, chemată să rezolve situația sau să se interpună militar, oricum să investească masiv pe această direcție, între turci și kurzi.

În același timp, John Bolton și-a pregătit vizitele în Turcia și Israel imediat după anul nou, pentru a compensa debalansările de pe teren și a marca linii roși ale SUA în aceste subiecte. Chiar dacă se retrag de pe teren, Statele Unite au instrumentele să intervină când lucrurile ies din făgașul acceptat. Mai mult, politica actuală pare să meargă și spre ideea de a lăsa mână liberă forțelor locale, precum și spațiul de înfruntare și negociere pentru a-și verifica reciproc forțele, înainte de a interveni pentru a ajusta, eventual, raportul de forțe din exterior, înaintea negocierilor finale de pace.

Adunarea Constituțională siriană blocată

Dar poate partea cea mai complicată de astăzi este pentru Rusia lipsa acordului ONU pentru formula de Comisie constituțională pe care a propus-o. E vorba despre procesul Geneva, cel chemat să elaboreze viitoarea Constituție a Siriei, acolo unde lucrurile sunt cele mai complicate. Deși prima reuniune de constituire trebuia să aibă deja loc, până la finalul lui 2018, schimbarea trimisului special nu a adus decât o dezamăgire și o amânare.

Între-adevăr, Consiliul de Securitate al ONU a blocat formula prezentată deja de către grupul Astana, care a reușit un acord Rusia-Siria-Iran pe aceste teme, dar care a fost respins de trimisul ONU, Staffan de Mistura, pentru că la nivelul societății civile sunt lacune mari ce subminează credibilitatea organismului, echilibrul său și justa repartizare a mandatelor. Subiectul a fost preluat de către SUA, care au cerut precizări directe relativ la persoanele respinse de către grupul celor 3 state. Și statele europene membre în Consiliul de Securitate, Marea Britanie și Franța, au refirmat condiționarea oricărei investiții în reconstrucție de un proces electoral inclusiv, transparent, corect, liber și garantat de către ONU, care urmează să administreze și viitoarele alegeri, cu participarea tuturor refugiaților, care trebuie să revină acasă.

Vorbim despre un Comitet Constituțional cu 150 de persoane, alcătuit din 3 părți, o parte reprezentând Guvernul și forțele loialiste ale lui Assad, o parte reprezentând opoziția formală recunoscută, Comitetul de Negociere Sirian, dar și opoziția siriană liberă, iar o parte reprezentând societatea civilă, personalități de prim-plan siriene, inclusiv din diaspora, care să dea prestigiu, credibilitate și seriozitate procesului. Exact pe această ultimă dimensiune a venit veto-ul rus.

Miza este, de fapt, modul în care această ultimă parte privește perspectiva menținerii lui Assad și a revizuirii atribuțiilor prezidențiale în Siria. ONU are deja 5 nume care au fost respinse și e extrem de nemulțumit, în timp ce Rusia forțează, creează presiuni, intimidează pe cei ce ar trebui să fie prezenți în Comitet. E un proces ce a fost deja denunțat de trimisul special, care a blocat lansarea Comitetului, lucru susținut de ONU și dezbătut în Consiliul de Securitate.

Refuzul rus de a face suficiente concesii și dorința excesivă de a controla și dirija procesul în favoarea sa și a lui Assad au făcut ca procesul să fie blocat, dar mai ales să apară noi critici acerbe la adresa modului de gestionare a acestuia de către formatul Astana, o primă bilă neagră și critică dură la adresa administrării situației din Siria de către Putin. Evenimentele subliniază cum se vor derula lucrurile de acum încolo: cu repetate critici, presiuni și blocaje acolo unde nu sunt respectate liniile roșii, de data aceasta venind de la Washington. Și fără nicio implicare financiară occidentală în Siria până după alegeri.

Orice pas în dorința de a soluționa problemele siriene necesită capacitatea relevantă de compromis a Rusiei, mai mult, capacitatea de a-l face pe Assad să accepte toate aceste compromisuri. Tocmai pașii în direcția soluției iau din capacitatea Rusiei de a controla procesul și de a-l menține pe Assad sau regimul său sau chiar angajamentele militare ale Siriei față de Rusia. Or, asta ar însemna cea mai gravă problemă a Moscovei și a lui Putin, să piardă la masa verde, în procesul de pace, întreaga investiție militară, financiară și de sânge făcută în Siria, prin pierderea statutului bazei de la Tartus, de exemplu, printr-o eventuală formă de neutralitate constituțională, îmbrățișată de viitoarea Sirie.

ONU e singurul actor care decide și validează formula de pace, iar orice tentativă de pace separată în format Astana se va ciocni de blocajele occidentale, în timp ce SUA și statele UE au pârghii lejere de acțiune și intervenție. Și lucrurile nu vor merge mai departe diferit după ce, la 1 ianuarie, mandatul de trimis special a fost preluat de către James Jeffrey. Acesta a recunoscut că pozițiile critice ale opoziției oficiale sunt o problemă, în primul rând din cauza preocupărilor că noua Constituantă nu va ataca pozițiile președintelui Assad.

Or, marea problemă a negocierilor este exact faptul că regimul nu a câștigat războiul, nu controlează întreg teritoriul - cu toată intervenția de susținere ruso-iraniană și a milițiilor șiite libaneze. Mai mult, perspectiva reconstrucției reclamă investiții de la actori potenți, iar recursul la asemenea fonduri se face în condiții foarte clare, dincolo de situația din teren. Iar toți așteaptă, de fapt, să vadă capacitatea Rusiei de a determina compromisul la Damasc și Al Assad, ca să nu vorbim despre cel din birourile decidenților din Moscova și din establishmentul rus. Alternativa este pasarea responsabilității din Siria către alți actori, după eșec, cu o înfrângere rușinoasă înregistrată la activ de către Rusia în noul statut de actor cu pretenții globale.

Despre costurile economice ale acestui proces, lucrurile sunt clare dintru început: Rusia pierde, fiind antrenată într-un proces costisitor, care va drena fondurile sale din zona economiei proprii - și așa șubredă și nesigură, aflată sub sancțiuni. Aici cursa înarmărilor, afacerea înglodării Rusiei în Siria – cu efectul secundar al reducerii posibilităților de a purta vreo acțiune agresivă în Ucraina, cu atât mai puțin în flancul estic al NATO – pare soluția tip Reagan gândită de strategii americani pentru a-i face pe plac Președintelui Trump și a retrage trupele americane acasă.