Căzut lângă o bancă din parcul „Alunelul”, Piotr Valentinovici doar cu o mână reuși să se prindă de scândura băncii, pe când cu cealaltă mână – cu mâna stângă - numai încerca să se apuce.

Se prăvăli din nou într-o rână, cu fața în zăpadă. Chiar și dacă nu aveam nicio treabă în partea aia a parcului, m-am întors din drum și m-am pornit spre Piotr Valentinovici, în primul rând, pentru că acesta era un vecin de-al meu, de la nouă, și, în al doilea rând, pentru că zăcea prăbușit într-un nămete și nu se putea ridica de jos.

Când l-am săltat din omăt, abia de mai respira. Toată fața-i era murdară de zăpadă. Se legăna pe picioare și îl țineam de braț ca să nu se prăbușească iar. M-a recunoscut și m-a rugat să-l ajut să ajungă în stație.

- Și de ce în stație, Piotr Valentinovici?

- Ca să merg la lucru. 

Piotr Valentinovici era pensionar și muncea în același timp ca negustor de haine la mâna a doua. Acum încurcase ceva. Afară se întunecase și a crezut probabil că iar s-a făcut dimineață. Și, de aia, insista să-l ajut să ajungă în stație.

- Cum să nu, Piotr Valentinovici, te ajut, i-am spus eu și l-am condus spre casă.

Abia acum am observat că era beat. Era așa de beat că nu-și dădu seama că-l duceam spre casă. Nu l-am mai văzut niciodată așa de abțiguit și pe drum l-am întrebat ce necaz a dat peste el că s-a îmbătat așa de tare.

- Peste noi, m-a corectat bătrânul. 

- Adică?

- Ne-au luat Ziua Victoriei.

- Cum așa?

- Începând de anul acesta, pe 9 mai nu o să se mai sărbătorească Ziua Victoriei.

- Și ce o să se sărbătorească?

- Ziua Europei.

- A, sărbătoarea a rămas. Pur și simplu i-au schimbat denumirea.

- Ba, n-a rămas. Asta-i altă sărbătoare. Sărbătoarea noastră era Ziua Victoriei. Ziua Victoriei asupra fascismului. Acum ne-au luat-o. Acum ce-o să sărbătorim și noi? plângea bătrânul. 

Pe când ieșeam din parc se dezechilibră și căzu și, odată cu el, m-am înșirat și eu în zăpadă. 

- Am rămas fără Ziua Victoriei. Nu o mai avem. Ne-au furat-o! Acum ce-o să sărbătorim și noi?

Plângea cu fața îngropată în nămete.

- Hai lasă, nu mai plânge, Piotr Valentinovici, încercam să-l liniștesc eu, în timp ce-l înșfăcai de braț și-l trăgeam în sus.

- Cum să nu plâng, Dudu, cum?

Plângea în genunchi. 

- De asta v-ați îmbătat?

- Da, de asta.

I-am luat brațul și mi l-am trecut pe după grumaz. Așa am și intrat în bloc și tot așa am și ajuns în fața ușii sale. Nu-și găsea cheile și i-am răscolit eu prin buzunare. În sfârșit, le-am găsit și i-am descuiat ușa. Trăia singur. Unicul său fiu plecase acum vreo zece ani în Canada și uitase complet de el. În casa sa era un haos de neimaginat. Căutând întrerupătorul, m-am lovit într-un un scaun fără spătar, iar clanța de la ușă mi-a rămas în mână.

- Ne-au luat Ziua Victoriei, Dudu. Acum ce-o să mai sărbătorim și noi?

L-am culcat în pat, am stins lumina și am ieșit.

Și doar după ce am închis ușa după mine, mi-am ridicat pumnul în sus și am exclamat:

- Ura! De mult trebuia. Ura!

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare