Am trăit s-o vedem și pe asta. Istoricul și candidatul blocului ACUM pentru alegerile parlamentare, Octavian Țîcu, lansează un mesaj antiunionist cu vădită tentă electorală.

Și-a dat drumul la gură

Nu polemizez, de obicei, cu actorii electorali, oricine ar fi aceștia: lideri de partid, candidați sau purtători de cuvânt. Fiecare formațiune politică are o strategie pe care o aplică așa cum o taie capul. Cel mai corect lucru este să lăsăm la latitudinea electoratului să-și facă o idee despre cei care îi vânează voturile. 

Din acest punct de vedere, ieșirea la rampă a istoricului Octavian Țîcu trebuie salutată. Este bine când candidații partidelor nu rămân muți, după cum adesea se întâmplă, și își dau drumul la gură. Își spune cuvântul votul mixt care obligă politicienii să fie vocali. Datorită acestui fapt alegătorul află despre  poziția concurenților electorali, despre planurile lor de viitor. 

Atâta doar că textul lui Octavian Țîcu, întitulat „Îndrumar pentru alegerile din 2019”, depășește cadrul electoral. Mai cu seamă, în cel de-al patrulea compartiment al său, rezervat unioniștilor. Ajuns în acest punct, mesajul istoricului degenerează într-un vădit discurs manipulant, menit să descurajeze și, în ultimă instanță, să deruteze politic adepții reîntregirii naționale românești.

Cum opul lui Octavian Țîcu riscă să facă ravagii în capetele oamenilor și după alegeri, nu am cum să-l trec sub tăcere. Unde mai pui că autorul „Îndrumarului…” are imaginea unui vechi unionist, ceea ce sporește confuzia. 

Bucătăria de campanie

Trec peste eforturile istoricului de a justifica slăbiciunea Maiei Sandu care nu s-a încumetat să lupte acasă pentru un mandat de deputat și s-a dus să-l obțină în diasporă. Voi observa doar că  argumentul pe care îl invocă este simptomatic pentru întregul eșafodaj al „Îndrumarului…” cu pricina. 

Potrivit lui Țîcu, faptul că „Maia Sandu, numărul 1 pe lista ACUM, s-a dus în Diasporă este o dovadă a importanței pe care Blocul ACUM o atribuie Diasporei”. Citești și te crucești! E ca și cum un comandant de pluton s-ar retrage de pe prima linie de foc la o bucătărie de campanie din spatele frontului, explicând că astfel dovedește importanța pe care o dă preparării hranei calde pentru forțele armate.  

Să revenim la oile noastre însă. Mai exact vorbind, la încercările lui Octavian Țîcu de a demonstra că Unirea cu România nu numai că nu-i actuală, ci și nu-i nici fezabilă în zilele noastre. Că ar fi peste puterile oamenilor din partea locului. Că „nu de noi, românii de aici depinde acum această problemă” (ortografia citatelor aparține dlui Țîcu - n.n).

„Cei care trăiți în imaginarul Centenarului și al Unirii de la 1918, scrie cu aere de doct Octavian Țîcu, trebuie să știți că aceasta a devenit posibilă pentru că era război, revoluții, se prăbușeau imperii; Europa întreagă se așeza pe principiile naționalismului și autodeterminării popoarelor, principii care au determinat așezarea lumii la Conferința de Pace de la Paris”. Cu alte cuvinte, unirea a fost posibilă, sugerează el, doar când triumfau „principiile naționalismului”, când aveau loc conflicte armate sângeroase. Și cum astăzi altă făină s-ar măcina la moara istoriei, reîntregirea națională românească nu ar mai fi cu putință.

 „România acum este diferită, Europa anului 2019 este opusă acestor tendințe”, continuă imperturbabil Țîcu. În opina sa „circumstanțele timpului sunt paneuropene și transnaționale și nu îngust naționale (sic!). Mai pe înțelese, putem folosi beneficiile integrării europene pentru a deveni un tot întreg nu doar cu România, dar și cu românii din Transnistria, Ucraina, Bulgaria sau Serbia. Este o idee care acum ne unește…” Clar, nu? Ne unim cu Serbia în UE și ne resemnăm.

Mizeria istoricismului

Mai pe scurt, venerabilul istoric și declaratul unionist, îndeamnă unioniștii s-o lase baltă. Să renunțe și la vis, și la luptă, întrucât acestea ar fi împotriva cursului istoriei. Pentru că, vezi Doamne, unirea nu este în vogă, „circumstanțele timpului”  fiind exclusiv globaliste, „paneuropene și transnaționale și nu îngust naționale”.

Dl Țîcu sperie unioniștii cu un fel de „determinism istoric”. Cu moartea liberului arbitru și cu producerea inevitabilă a unor evenimente împotriva voinței oamenilor. Cu alte cuvinte, el scoate de la naftalină mizeria istoricismului, după cum ar zice Karl Popper, pentru a anunța decesul conștiinței naționale și victoria irevocabilă a cosmopolitismului. 

Zadarnice sforțări. Țîcu nu este primul și nici ultimul care cade din neatenție sau dintr-un interes conjunctural în capcana unui soi de progresism stângist. Al patriotismului de nicăieri, vorba lui Octavian Paler. 

Or, în ciuda proceselor globaliste, omul rămâne om. Voința lui contează și produce evenimente, iar instituțiile familiei și sentimentele naționale supraviețuiesc orice ar fi. 

Evenimentele din autonomia Cataloniei sau mișcările centrifugale din Belgia arată că factorul etnic nu poate fi neglijat. Unirea sau desfacerea statelor nu sunt de domeniul trecutului sau un apanaj exclusiv al războiului și al cauzalității istorice oarbe.  

Nu există predestinare

„Îndrumarul…” lui Octavian Țîcu, oricât de ambalat ar fi în pro-europenism, este profund antiunionist și, deci, antiromânesc, deoarece induce ideea că reîntregirea românească ar fi o iluzie. Că sentimentele naționale ale românilor nu pot înfrunta legitățile obiective ale istoriei. 

Numai că liberul arbitru este viu. Nu există predestinare în istorie. Elementul subiectiv în spectacolul lumii nu poate fi desconsiderat. Toate evenimentele rămân la discreția oamenilor. 

Unirea celor două Germanii, separarea Slovaciei și Cehiei, a Serbiei și Muntenegrului demonstrează cu prisosință că integrarea europeană nu anihilează sentimentele și interesele naționale. Dimpotrivă, adesea le accentuează. 

Puseul așa-zisului populism din Europa de Vest e un semn că o cale de mijloc între unificarea Europei și suveranitatea națională a statelor UE, între interesele cetățenilor și proiectul integraționist  deocamdată nu a fost identificată. Căutările continuă. 

Astfel, cheia unirii, orice ar spune Țîcu, o au românii și, înainte de toate, cei din Basarabia, nu cauzele istorice stabilite în prealabil. Creșterea continuă a numărului unioniștilor din Republica Moldova nu face decât să confirme cu brio acest fapt.