Rusia a anunțat, înaintea anului nou, utilizarea cu succes a unei rachete hipersonice într-un test la care a asistat Vladmir Putin. Anunțul, făcut intempestiv și cu emfază, contrazice o abordare anterioară, care anunța încă din martie aceste succese. Însă mai important, anunțul și preocupările lui Putin trădează pe de o parte preocupările și nivelul de ambiție al Rusiei, de a fi primul stat care are acces la rachetele hipersonice, pe de altă parte subliniază noua competiție globală în care sunt angajate 23 de state din care 5 pe dimensiunea militară: accesul la tehnologia hipersonică.

După toate probabilitățile, studiind unde se află domeniul cercetărilor în materie, putem vorbi despre o joacă la cacealma a Rusiei lui Putin. A mai făcut afirmații neverificate de fapte în trecut, a recurs la acest tertip, va recurge în continuare, și cel mai probabil nu are acces la tehnologia respectivă încă. Drumul e lung, anevoios și costisitor, iar Rusia nu are resursele necesare, nici financiare, nici economia, nici nivelul de expertiză pentru a ajunge la un succes prea rapid.

În schimb e clar că bătălia pentru tehnologia hipersonică e în curs, că ea definește o nouă generație de arme care schimbă dramatic ierarhii de putere și avantaje strategice globale. Și că am intrat deja într-o nouă cursă globală a înarmărilor, în care bătălia se dă pentru cine ajunge prima la tehnologie hipersonică utilizabilă direct, cu avantaje majore pentru deținătorul tehnologiei pentru un termen relevant. Hipersonicul devine, totodată, noul nuclear, combinat cu efectele tehnologice comparabile cu o nouă bătălie a spațiului.

 

Bătălia pentru dominația lumii

Anul trecut, chiar în final de 2018, Vladimir Putin a asistat, pe 26 decembrie, la un test cu racheta hipersonică, din sediul Ministerului Apărării din Moscova, alături de ministrul Apărării, Serghey Shoigu și de șeful Statului Major General al Armatei Ruse, Valery Gherasimov, oamenii cei mai influenți în administrația Moscovei din ultimii 5 ani, de la anexarea Crimeii. Atunci, locul “civililor” din FSB și SVR ca vârf de influență a fost luat de către cei doi șefi ai Armatei și de GRU - în ciuda operațiunilor sale extrem de vizibile, controversate și expuse public, fapt care a dus la pierderea prematură, în condiții dubioase, a ultimilor doi șefi.

 

Putin a salutat testul reușit ca pe o mare realizare și un cadou de An Nou, fiind vorba despre un test reușit, după multe eșecuri succesive. Principala problemă, inițială, fiind trecerea de la decolarea pe un combustibil convențional la zborul hipersonic, cu un alt tip de combustibil solid, trecere care a făcut ca toate testele anterioare să eșueze. Mai mult, chiar atunci când și-a luat al doilea mandat prezidențial, la 17 martie 2018, Vladimir Putin a făcut toate demonstrațiile cu animație în spate, fără nici o prezentare de arme reale, deși pretindea că e vorba despre zboruri reușite și arma deja testată.

 

Care e strategia aplicată de Vladimir Putin? Ea se află în continuare în spațiul comunicării publice, a propagandei și războiului informațional, chiar dacă accesul la o tehnologie utilizabilă și operațională, multiplicabilă la scară mare, e discutabil în privința Rusiei. Faptul că a tras deja cu arma hipersonică ar trebui să transmită ideea că Rusia a ajuns la această tehnologie deja, că are pași înaintea lumii în materie, că sistemul balistic ghidat Avangard e operațional și că, în fine, funcționează, asigurând un avantaj major deținătorului său, Rusia.

 

Potrivit elementelor date publicității, ar fi vorba despre un sistem care nu numai ar putea zbura la asemenea viteze, ar fi rezolvat problemele tehnice majore din domeniu, dar ar fi și controlabil sau manevrabil în zbor, fapt ce ar permite evitarea apărărilor anti-rachetă prin viteză și previzibilitatea redusă a traiectoriei, lucru la fel de greu de conceput tehnologic, la viteza pretinsă de 20 de ori viteza sunetuluicirca 28.000 km/h. Avantajul ofensiv ar fi capabilitatea de livrare a rachetelor nucleare indestructibilă, asumarea primei lovituri / loviturii preemptive dar și recursul la distrugerea capbilităților nucleare cunoscute ale adversarului.

 

Însă chiar și această tehnologie, care dă avantaje fantastice prin prisma vitezei, nu garantează descurajarea sau evitarea distrugerii totale a lumii cu mijloacele convenționale existente. Nu există sistem defensiv, în acest caz, iar pretenția de a schimba traiectoria ar fi o realizare tehnolgoică și mai importantă. Baza unei asemenea pretenții și nivel de ambiție clamat de către Rusia, prin vocea Președintelui Vladimir Putin, este parte a ambiției și dorinței lui Putin de a fi băgat în seamă la nivel internațional și de a determina statele lumii, mult mai dezvoltate economic, mai dotate tehnologic și mai puternice militar decât Rusia, să se așeze la masa de negocieri cu Rusia.

 

Scopul este dublu, mai întâi atragerea atenției – cum a făcut-o amestecându-se în toate temele globale și încercând să strice orice înțelegere în care era parte, până într-acolo încât va fi lăsată singură cu Siria și Afganistanul pe cap, să se descurce – dar mai ales să câștige frica și respectul Occidentului, inclusiv obținerea unui mult dorit drept de veto pe toate politicile occidentale. Astfel, Putin presupune că ar obține negocieri în condițiile Rusiei, fără nici o concesie din partea sa în aceste discuții, ci impunându-și soluțiile lumii întregi, pe baza amenințării cu arma supremă, racheta hipesonică invincibilă.

 

E un vis și o utopie chiar în condițiile în care ar deține asemenea capabilități. Dar merge în sensul deja desenat de către Vladimir Putin și diplomația sa, condusă de Serghei Lavrov, prin care încearcă să comunice că creșterea instabilității și absența unei agende comune între Rusia și Occident și mersul înainte pe această direcție ar duce către un punct unde va fi mult mai dificil de controlat situația privind rachetele nucelare și utilizarea lor, armele nucelare și rachetele hipersonice fiind ultimul argument pentru a influența politicienii occidentali să considere și Rusia.

 

Nivelul cercetării hipersonice în Rusia: cercetători ai epocii sovietice, trimiși în îmnchisoare pentru Înaltă Trădare

 

Care e marele secret al armei hipersonice? Mai întâi, e vorba despre nivelul de zbor, la limita dintre atmosferă și stratosferă, circa 91 km, un zbor ce nu mai cuprinde, ca în cazul rachetelor balistice intercontinentale, zborul în spațiul cosmic. Apoi e vorba despre pretinsa lovire, în spațiul atmosferic, cu o viteză de 20 de ori mai mare decât cea a sunetului, pe baza propulsiei proprii, la care se adaugă accelerația gravitațională. Un alt deziderat pe care pretinde că l-a îndeplinit actuala generație de rachete hipersonice rusești este manevrabilitatea, posibilitatea de a schimba traiectoria și corecții aleatorii care pot face ca orice interceptare pe o traiectorie identificată, optimă, să nu poată fi încununată cu succes, la viteză adăugându-se și traiectoria variabilă, ce poate fi corectată/dirijată de la sol.

 

Testul din pragul Noului An 2019 a fost făcut prin lansarea de la baza de rachete Dombarovsky din munții Urali către ținta din peninsula nordică Kamchatka, la peste 6,000 km, cu pretinsa lovire a țintei. Cât despre tehnologia hipersonică, ea a fost dezvoltată de subsidiara agenției Roskosmos condusă de Dmitri Rogozin, numită Institutul Central de Cercetare al Construcțiilor de Motoare - TsNIIMash, o tehnologie folosită la rachetele Kh-47M2 “Kinzhal” (“Pumnalul”) - o rachetă balistică nucleară desfășurată la bazele din Districtul Militar Sudic, înainte de a ajunge în formă perfecționată, pe rachetele Avangard, al cărui test l-am văzut cu pompă în final de an.

 

Potrivit analizelor și cercetărilor americane în materie, pretențiile comportă mari semne de întrebare. În SUA, cercetarea pe această dimensiune se face doar pentru încărcături convenționale sau fără încărcătură. Motivul e simplu, în acest moment sunt probleme majore de căldură degajată și de stres al vitezei care poate determina explozia prin simpatie în timpul zborului. Jumătate din testele americane au explodat în aer, la fel și cele rusești. În plus, e vorba despre dubii majore față de capacitatea de manevrabilitate, care este redusă la acea viteză și poate duce oricând la ratarea țintei, dacă schimbarea nu e prognozată din planificarea loviturii, de la început, comportând o singură manevră stabilită clar și calculate ca atare. Ceea ce infirmă pretenția de zbor la înălțime aleatorie, variabilă, a unei asemenea rachete, care ar străpunge scutul anti-rachetă american, pentru că ar afecta fundamental precizia loviturii.

 

În plus, e și o dovadă de iresponsabilitate crasă să utilizezi asemenea rachete, pe care le poți pierde oricând pe traiectorii necontrolate, și care pot lovi aleatoriu, oriunde, în caz de eșec. Nu că cineva ar pune multă încredere în capacitatea Rusiei lui Putin de a asuma responsabilitatea jocului cu arma nucleară, după ce și-a inclus în Strategia de Apărare utilizarea armei nucleare în conflicte regionale convenționale în care îi sunt afectate interese fundamentale. Doar că avantajele strategice față de rachetele intercontinentale clasice sunt, de asemenea, discutabile. SUA, de exemplu, e interesată de viteză pentru lovituri de precizie, cu scop de descurajare a inamicului. În alte direcții, racheta hipersonică nu oferă avantaje majore.

 

Cert este că peste 10 dintre savanții care au dezvoltat tehnologia hipersonică au fost arestați de către FSB în Rusia, la începutul anului 2018, sub acuzații de înaltă trădare. Și e vorba despre savanți decorați și implicați deja în multe programe de cercetare comune la nivel european sau cu SUA și NATO. Mai întâi, Viktor Kudryavtsev, un eminent savant, în vârstă de 75 de ani, cardiac, a fost arestat recent pentru două mailuri transmise către partenerii săi anteriori de la Institutul Von Karman pentru Dinamica Fluidelor cu care a dezvoltat proiectul TransHyBeriAN - “Caracterizarea efectului de zid de temperature în timpul tranziției fluidului hypersonic printr-un con prin experimente și simulări numerice” finanțat cu un buget de 651,373 Euro dintre care 499,999 Euro de către Uniunea EUropeană, între 2011-2013, având ca beneficiari  ESA- Agenția Spațială Europeană și ROSCOSMOS.

 

Aceeași soartă a avut-o Vladimir Lapygin, condamnat la 7 ani închisoare pentru pretinsa livrare către chinezi a unui software pentru optimizarea caracteristicilor aerodinamice a unui avion hipersonic “ce conținea secrete de stat.” Era vorba despre o formula prealabilă prin care acesta căuta fonduri printr-o cercetare comună cu chinezii. Că și-a încarcerat savanții sau vrea să-i izoleze e una - s-a mai întâmplat în epoca sovietică - dar problema lui Putin este cine mai face cercetarea pentru Rusia, cât timp cei responsabili (și arestați) sunt persoane care și-au făcut studiile și stagiile de cercetare în epoca sovietică, și aceștia dispar natural, ca efect al vârstei înaintate.

 

Joaca la cacealma a Rusiei lui Putin. Nivel de ambiție versus putirință

 

Fuga după arme mai rapide este veche și extrem de disputată, dintotdeauna. Armele rapide crează avantaje, mai întâi nu pot fi contracarate, în primă fază, și pot distruge arme existente deja, schimbând echilibrul existent. Perfect pentru un actor revizinonist, nemulțumit de poziția sa în sistem. Dar armele rapide au și dezavantaje, cum am văzut. Sunt atât de rapide că nu mai pot fi controlate nici măcar de operatorii lor, iar viteza de reacție depășește cu mult capacitatea umană. Referirea strict la inteligența artificală și mașini crește și posibilitatea greșelilor, cu costuri incomensurabile.

 

Armele hipersonice se referă la cele care depășesc viteza de 7409km/h, de 6 ori viteza sunetului, sau Mach 6. În ultimul an, și China, și Rusia au declarat că au avansat pe această dimensiune și au dezvoltat tehnologia, care a trecut de faza testărilor și au intrat la producția industrială. Un asemenea pas este o schimbare dramatică la nivelul echilibrului de putere actual, or pe fondul unei contestări masive a puterii americane, era de așteptat o asemenea provocare. Și cu implicațiile dramatice care urmează.

 

Că a ajuns sau nu la această tehnologie sau doar și-o dorește, fiecare actor major aspiră să o dobândească, înțelegând exact care e decalajul pe care-l presupune obținerea acestui acces și cât de rapidă trebuie să fie atingerea ulterioară a acestei ținte, odată ce cineva deține tehnologia operațională. Cursa e evidentă și aspirațiile de înțeles, relevând că fiecare dintre cei mari a înțeles relevanța acestei noi curse către arma hipersonică, devenită noul nuclear sau noua tehnologie de cucerire a spațiului.

 

Rachetele de croazieră hipersonice pot amplifica puterea pe distanțele intercontinentale, ascunzându-se și zburând pe cer înainte de a coborî cu viteză maximă spre țintă. Vehiculele hipersonice sunt aproape similare, chiar dacă depind de rachetele balistice pentru a le arunca în spațiu de unde pot aluneca în cădere spre Pământ, cu formulele de control identificate. Se vorbește și despre tunuri și lovituri hipersonice, care ar oferi sprijin aerian cu foc aproape instantaneu, de mare precizie, la fel cum se vorbește despre drone hipersonice, care pot circula de jur împrejurul lumii pentru a vedea ce se întâmplă peste tot, livrând echipament trupelor sau sateliți pe orbită, deopotrivă.

 

Dar acestea sunt dezvoltări teoretice la care aspiră toată lumea. Ele vin, însă, cu foarte multe dezvoltări tehnologice necesare pentru marile probleme ale acestor arme. Ele nu pot fi contracarate, în acest moment, un răspuns ar fi doar unul global, integrat și cu senzori amplasați din timp și capacități noi de lovire adaptate acestei viteze și eventualelor traiectorii modificate.

 

Și Statele Unite au generat mai multe programe în această direcție. E vorba despre ratarea, în 1998, cu puțin a lui Osama bin Laden, loviturile lansate de avioanele din Golf trebuindu-le 2 ore ca să ajungă să bombardeze baza liderului Al Qaeda înainte de 11 septembrie, bază de unde plecase cu mai puțin de o oră mai devreme. Deci tema a fost formulate în 2007 de către Pentagon, sub forma unui Sistem Global de Lovire Promptă - Conventional Prompt Global Strike program – fiind definit ca posibilitatea de lovire convențională oriunde în lume în mai puțin de o oră.

 

Aici rezidă și joaca la cacealma a lui Putin în legătură cu aceste sisteme, care sunt în cercetare de ani buni, și reclamă probleme imense la nivelul ingineriei aferente. Mai încât e vorba despre căldura strânsă, despre problemele date de fricțiunea cu armosfera, care expune aerul la temperaturi extreme, ca și învelișul rachetei, o situație care, la viteză hipersonică, transformă moleculele de aer care se freacă de proiectil, acestea rupându-se. Deja la acea viteză și căldură, principiile normale ale fizicii și termodinamicii nu mai sunt respectate, astfel încât căldura și stresul crează un adevărat zid de căldură care se naște și afectează încărcătura de orice fel. Peste 1000 de grade un timp îndelungat duce la arderea, chiar vaporizarea încărcăturii interne.

 

Apoi în privința ghidării acestor proiectile hipersonice, e deja o problemă menținerea stabilă pe traiectoria stabilită, darămite să mai determine schimbări de curs la acea viteză. Ghidarea în sine presupune o abordare de fizică și matematică superioară cu modele noi pentru acele viteze, care pot fi doar rezultatul unor experimente repetate și îndelungate făcute la nivel global, cu un nivel de cunoaștere științifică pe care puțină lume o deține. Și sistemele de propulsive la această viteză, pe traiectorii controlabile, reprezintă o provocare științifică, tehnologică și inginerească majoră.

 

Afirmațiile lui Putin trădează jocul la cacealma, în cel mai bun caz. De altfel au apărut primele reacții la nivel oficial la pretențiile sale: mai întâi dubiul major privind o asemenea realizare, care a mai fost anunțată deja în martie, în campania sa electorală, apoi obișnuința de a proclama realizări militare importante dar fără acoperire în realitate, în fine, legarea acestor acțiuni de momente politice importante - alegeri, întâlnire cu Donald Trump, etc. Oricum fondurile limitate pentru cercetare tehnologică, resurse financiare, industriale și tehnologice, dar și umane reduse ale Rusiei, probate de eșecuri repetate în numeroase proiecte strategice și non strategice ruse în domeniul modernizării militare, nu recomandă o credibilitate majoră acestor pretenții. Deci un simplu joc la cacealma!

 

Cursa înarmărilor hipersonice

 

În acest moment sunt 23 de state care dezvoltă tehnologii hipersonice cu diferite ținte. Adaptarea acestor tehnologii la aplicații militare are implicații majore. Ele presupun pasarea unei puteri de decizie tot mai mari în mâinile militarilor pentru că timpul de reacție e atât de mic încât nu există nici măcar posibilitatea pentru un telefon de confirmare sau o formula de siguranță și control a validării conducerii politice. Eventualitatea creării și utilizării acestor arme modifică fundamental și normele democratice și distorsionează controlul civil în Armată.

 

Apoi la nivelul dispersiei, un sistem de contracarare a acestei tehnologii reclamă senzori, radare, filtre și capabilități de reacție - când vor fi ele posibile - amplasate de jur împrejurul lumii, un sistem integrat cu facilități și nivel continuu de alertă maximă, gata de acțiune la orice intrare în alarmă de tragere, practic instantaneu. Uneori reclamă ca reacția să se facă în variante automate, care exclud chiar intervenția umană de orice fel.

 

Dacă distrugerea reciproc asigurată ca strategie de reacție e posibilă, scuturile anti-rachetă hipersonice sunt mult mai greu de construit. Dar a discuta mai departe despre neproliferarea acestui tip de arme ridică provocarea la niveluri greu de anticipat. Viteza enormă neagă și posibilitatea de verificare post-festum a acțiunii, odată lumea sau inamicul distrus definitiv. Iar sancțiunile pentru aceste acțiuni nu pot interveni decât tardiv și fără efect.

 

Astăzi, pe dimensiune militară a rachetelor hipersonice, funcționează 5 centre globale: Rusia, China, SUA, Marea Britanie și Australia, unele independent, altele și conjugat. Dezvoltarea tehnologiei este asumată drept principala prioritate a Pentagonului, dar persectivele sunt mai îndelungate. Astfel, vorbim despre o lansare a cursei înarmărilor pentru superioritate ofensivă, armele hipersonice încurajând prima lovitură, pentru că lasă oponentul fără timp de reacție în a găsi opțiuni. În plus, lipsa timpului, alături de absența apărărilor adecvate, relansează ideea loviturii preemptive, care devine mai atractivă pentru a distruge perspectivele unui război.

 

Așezarea actorilor pentru bătălia globală în arma hipersonică. Țintele și nivelul cercetării rachetelor hipersonice.

 

Era hipersonică a început în 2011, când US Army a lansat o rachetă din Hawaii care și-a atins ținta în Insulele Marshall, la 3700 km distanță, după 30 min de zbor. Cam asta e diferența minimă în timp a cercetărilor în materie între SUA și testul rus din ajunul Anului Nou 2019, 8 ani mai târziu. Apoi în 2013, tot US Air Force a lansat vehiculul hypersonic X-51 Waverider dintr-un bombardied B-52.

 

China a început să testeze capabilități hipersonice ca pe atunci, realizând diferența tehnologică. Dar rezultatele au apărut abia în decembrie 2017, când a testat cu succes prima armă hipersonică intrată în producție de masa, racheta balistică DF-17. Ea lansează un vehicul cu 5000 kmțh spre țintă în cădere, ghidat. În februarie, tot Beijingul a anunțat montarea unei arme pe șine electromagnetice pe un vas de război, o super-armă care nu are nevoie de praf de pușcă ce produce gaz sub presiune, care lansează proiectilele, ci accelerează proiectilul pe baza câmpului magnetic. Câștigă evitând problemele de presiune, căldură. Iar în iunie 2018, tot China a susținut că a creat o nouă generație de rachete hipersonice aer-aer, bazată pe propulsia cu combustibil solid. În acest context, e de înțeles de ce Rusia nu putea lipsi din décor, din cursa aceasta a înarmărilor.

 

Și SUA a relansat programele sale de tehnologie hipersonică. E vorba despre prigramul intitulat HIFiRE ce vizează zborul hipresonic sustenabil și controlabil. US Air Force a plătit 928 milioane de dolari către Lockheed Martin pentru dezvoltarea rachetelor hipersonice. Cât despre capabilitățile de apărare, în decembrie, subsecretarul de stat pentru apărare, cercetare și inginerie, Michael D. Griffin, a anunțat că SUA va avea o capabilitate defensivă funcțională împotriva armelor hipersonice la mijlocul decadei următoare, deci spre 2025.

 

Restul sunt pretenții, aspirații și vise. Ritmul cercetării și finanțării nu permite salturi tehnologice mai mari sau mai rapide. Nici nu cunoaște miracole. Nici măcar pentru Vladimir Putin, de Anul Nou 2019!