Când ieri din Varșovia am luat trenul pentru Odessa, via Przemysl, știam prea bine că în mai multe regiuni din Ucraina, printre care și în Odessa, a fost introdusă stare de război, însă nu aveam de ales, biletele fiindu-mi deja cumpărate și nemaiputând să le dau înapoi pentru că asta ar fi însemnat să pierd o groază de bani, așa că vrând-nevrând am urcat in tren, iar emoțiile m-au cuprins când am trecut granița.

Emoții foarte mari aveau și cele două femei din compartimentul meu, una dintre care se întorcea acasă, într-un mic orășel din regiunea Harkov, la soțul ei bolnav și la fiul ei care împlinise în această toamnă 18 ani, iar cealaltă, la Lvov. 

Cea mai calmă dintre toți era femeia care mergea la Lvov. Ea dimineață plecase în Przemysl și seara se întorcea acasă, la Lvov. Făcea bișniță. Ducea peste graniță votcă și țigări, pentru că în Ucraina erau cu mult mai ieftine. Le vindea și venea acasă, iar a doua zi, sau peste câteva zile, pleca din nou în Polonia cu un nou lot de țigări și votcă. De aia, era foarte calmă și liniștită. Pe când cea de-a doua femeie, cea care mergea într-un orășel de lângă Harkov, tot drumul a citit o carte de rugăciuni. O clipă nelăsând-o din mână. Ambele au coborât la Lvov. La Lvov, vagonul nostru aproape că s-a golit, în afară de mine, mai rămânând în el doar vreo două sau trei persoane. 

Cât timp s-au schimbat roțile la tren, m-am plimbat prin gară și într-un ungher al ei am văzut o mulțime de oameni rugându-se ca Dumnezeu să ajute Ucraina. 

Apoi am plecat, călătorind până la Odessa într-un vagon aproape că gol. Gara era plină de polițiști și soldați, și unii dintre ei cu automatele în bandulieră. În cafeneaua din gară unde am mers să mănânc, era foarte frig și lume foarte puțină. Doar într-un ungher o femeie cu o căciulă cu clape, stătea alături de o grămadă de genți de rafie, legate unele de altele cu sfori. Un bărbat intră și întrebă cât costă o votcă și plecă pentru că i s-a părut că e prea scumpă. 

Cât timp eu am mâncat un polițist m-a măsurat continuu cu ochii, însă nu s-a apropiat să mă legitimeze.

În drum, spre autogară, am văzut mai multe camioane militare și oameni foarte speriați. Norocul meu că mergeau autobuze spre Chișinău, iar primul pleca în cinci minute. Mi-am cumpărat un bilet și am urcat în microbuz, care era plin, în marea sa majoritate, cu oameni fugind din Odessa, în care a fost declarată stare de război. În spatele meu, o familie cu doi copii mici, plecau din Odessa, adică din orașul în care trăiau, după ce au văzut tancuri pe străzi. Soția era moldoveancă și soțul ucrainean și se duceau pentru o vreme să stea la părinții soției, la Căușeni, până se vor mai liniști apele și în orașul lor. 

Autobuzul s-a pornit, dar nu a mers prea mult, fiind oprit la ieșirea din autogară de militari, cu armele la vedere. Aceștia au intrat în habitaclu și ne-au cerut actele. Apoi ne-au lăsat să plecăm. 

Un domn din autobuz îl înjura pe Poroșenko, iar un altul, pe Putin. Cei doi au început să se certe între ei. La o intersecție cu sens giratoriu, am numărat opt mașini de poliție. Numărul lor însă l-am pierdut la ieșirea din Odessa, unde poliția din nou ne-a oprit și ne-a legitimat. 

Odessa o lăsasem demult în urmă când am văzut o mașină a poliției spintecând o câmpie pustie.

Granița ucraineană am trecut-o cu bine, dar la intrarea în vama moldovenească era o coadă uriașă, formată din mașini și autobuze venind din Odessa. Deodată, șoferul a deschis portiera și a dispărut, lăsându-ne prizonieri într-un microbuz cu ușile blocate, iar din această cauză, unul dintre copiii familiei moldo-ucrainene din Odessa a făcut pe el, probabil, din cauza spaimei și în microbuz s-a răspândit o duhoare greu de suportat, unde mai pui că nici ușile nu se puteau deschide, pentru că erau încuiate. Numai peste o jumătate de oră,  șoferul ne-a deschis ușile și am putut și noi respira aer curat și am aflat unde a dispărut: fusese la vama ucraineană pentru a-și recupera niște acte pe care grănicerii ucraineni au uitat să i le dea și fără de care nu ar fi putut intra în țară.

Dar de duhoarea ai insuportabilă nu am scăpat nici  după ce am ieșit din vama moldovenească.