S-a dus și Bunelu. Fiind în România, am primit un scurt mesaj de la prietenul Alexandru Buruiană: s-o dus bunelu azi.

Sandu n-a trebuit să-mi explice despre cine e vorba. Bunelu e Nicolae Răileanu, fotograful Uniunii Scriitorilor, dar aceasta spune prea puțin despre el. Da, a fost un fotograf excelent, cu o imensă arhivă nu doar cu scriitorii moldoveni, ci și cu cei care au trecut pe aici.

Fotografiile lui sunt atât de cunoscute, că nouă deja ni se pare că ele aparțin tuturor, ca folclorul. Amintesc aici doar pe Nichita Stănescu, ținându-și mâna la inimă, pe Aleea Clasicilor. Sau pe Nicolae Esinencu, fumând pe scările Uniunii, alături de Eugen Cioclea. 

Dar noi nu-i spuneam lui Nicolae Răileanu Bunelu pentru că era un fotograf excelent. Îi spuneam așa pentru că era un om foarte cald, exact ca un bunic, întotdeauna gata să ne povestească istorii cu scriitori vii sau plecați, să ne spună povești pentru nepoți deja mari. Nu aș putea să spun cu exactitate când l-am cunoscut, dar acest lucru s-a întâmplat cu siguranță pe la primele vizite la Uniunea Scriitorilor. 

Nu l-am auzit niciodată certându-se cu cineva, întotdeauna avea traista plină cu povești, fiind cumva un om de legătură între noi și spiritul scriitorilor pe care i-a dat Moldova. Deși bănuiam că e bolnav, nu l-am auzit niciodată plângându-se. Cât a rezistat, el a continuat să fie Bunelu, n-a vrut să se transforme în altceva. Iar când n-a mai putut, ne-a părăsit. 

Bunelu a știut să ne citească încă de când eram mici. Da, era un mare cititor. Mi-l amintesc și acum, la festivalul Primăvara Poeților, întrebându-mă de scriitorii foarte mici, încă nepublicați. Le asculta versurile, apoi, dacă îi plăceau, făcea fotografii. Poate că foarte tinerii poeți de acum nu au apucat să povestească cu el, dar ei există în arhiva lui. Pentru că până în ultimul moment el a fost Bunelu. Dacă ar fi trăit mai mult, sunt sigur că și cei foarte tineri i-ar fi zis tot Bunelu.

Ne vei lipsi, Bunelule. Dumnezeu să te odihnească în pace.