În restaurantul acela din Ungheni plin ochi cu soldați și ofițeri petrecând nu aveai cum să te strecori, pentru că la ușă stăteau de pază doi soldați, iar alți patru patrulau pe stradă cu automatele în bandulieră. Dar Mihăiță nici gând n-avea să pătrundă în restaurantul acela luminos, în care militarii chefuiau, mâncând fripturi, bând votcă pe săturate și dansând cu niște femei îmbrăcate în niște rochii sidefii.

Nu se știe cum, un băiețaș zdrențăros și scânduratic că i se lipise și burta de coaste, se fofilă înăuntru și începu să umble printre mese și cu gura sa murdară să-i roage pe soldați să-i dea și lui o felie de pâine.

Maiorului Medvedev, care mânca împreună cu domnișoara Geta o friptură de curcan, îi sări țandăra și-i strigă aghiotantului său care mânca, la o altă masă, un terci de ovăz să-l scoată tot acum din restaurant și acesta îl apucă pe țânc de guler și-l trase după el afară, dar puștiul i se desprinse din mâini și o rupse la fugă printre mese, nărăvind să-i smulgă căpitanului Zverev felia de pâine cu icre roșii din mână, dar nu reuși, pentru că aghiotantul maiorului Medvedev se dovedi a fi mai agil și izbuti să-l înșface cu brațele de mijloc, înainte ca piciul să i-o înhațe din mână, și îl scoase pe ușă afară, deși copleșul se zbătea în mâinile sale și urla ca din gură de șarpe:

- Mi-e foame și mie. 

- Vreau și eu ceva să mănânc. 

- De când mi-a murit mama, nu am mai mâncat nimic, dar aghiotantul căpitanului Medvedev îi înfundă gura și îl aruncă soldaților din stradă, care l-au pus pe fugă, cum au mai pus pe fugă și bandele alea de copii rufoși, care cutezau să se apropie de restaurantul „Rodina”, în care beau votcă „Stalinskaia” și mâncau fripturi de curcan, găini fripte, icre roșii sau negre, somon roșu soldații și ofițerii din garnizoana din Ungheni. Aceste bande de copii flenduroși erau însă așa de numeroase că soldații au cerut întăriri și au mai fost aduși încă vreo câțiva soldați ca să-i îndepărteze pe cerșetori. Câțiva soldați au venit chiar cu câini-lupi și asta fiindcă în restaurantul acela din centrul Ungheniului venise să mănânce și un mare general, aflat în trecere pe acolo, iar prezența atâtor soldați făcea imposibilă orice tentativă de-a pătrunde pe strada pe care se afla restaurantul acela unde exista mâncare cât vrei și unde Mihăiță nici nu se gândea să încerce să intre, deși și el era mort de foame, pentru că restaurantul acela era păzit mai dihai ca o cetate și el pur și simplu stătea pitit pe o creangă a unui copac rămuros din fața restaurantului și aștepta. Aștepta cu o mare speranță în suflet, cu toate că abia de se mai ținea pe picioare și se încleștase cu ambele mâini de trunchiul copacului ca să nu se prăbușească la pământ. Gura îi era uscată, obrajii trași și, brusc, simți cum amețește și cum se clatină pe creanga acelui copac ca o frunză bătută de vânt. Știa de ce amețise. De lihneală. Îi era o foame de nu mai vedea nimic în fața ochilor.

- Nu-ți pierde speranța, își spuse el. Stai și așteaptă. Acum-acum va ieși cineva afară și o să-mi surâdă și mie norocul, cum mi-a surâs și acum patru zile și tot aici, în fața acestui restaurant.

Spre deosebire de ceilalți copii care bântuiau pe străzile orășelului, Mihăiță nu încerca să se fofileze în restaurant, sau să umble cu cerșitul, ci pur și simplu stătea și aștepta. Dar își interzise să mai tragă cu coada ochiului spre ferestrele largi ale restaurantului, pentru a nu-i mai vedea pe militari cum înfulecau găini fripte, pentru că dacă i-ar mai fi văzut o dată, probabil, ar fi murit pe loc, atât de tare îi era foame. 

Se întorsese cu spatele la restaurant, dar fără să vrea capul i se întorcea peste umăr, iar dacă nu capul, atunci mintea îi aluneca spre mesele din restaurant și-i aducea în fața ochilor pe ofițerii din local ronțăind carnea aia fragedă și proaspătă de găină și el începu să saliveze și nu mai știu ce să facă. Avea impresia că o să înnebunească, nu altceva, atunci când o pală de vânt îi aruncă în nări toate miroznele din bucătăria restaurantului și el salivă și mai tare, iar ca să nu cadă din copac se prinse și mai tare cu mâinile de trunchiul lui încins de soare și totuși căzu, dar măcar nu-și pierdu cunoștința.

Se ghemui la poalele acelui copac umbros și se puse iar pe așteptat. Asta era singura sa speranță și singura sa rațiune de-a mai trăi: să aștepte. Să aștepte ca cineva să iasă din restaurant și să se pornească spre copacul acela unde el stătea ghemuit la pământ. Și, într-un târziu, speranța sa se împlini. Restaurantul deja se închidea și luminile se stingeau una după alta, iar ofițerii începură să plece acasă, iar mulți dintre ei pe trei cărări. 

Ieși din restaurant și maiorul Medvedev, iar aghiotantul său porni motorul. Deodată, maiorul își duse mâinile căuș la gură și alergă în spatele acelui copac după care stătea pitit Mihăiță și începu să vomite tot ce mâncase în acea seară în restaurant, spre bucuria băiatului.

Așteptarea sa nu a fost zadarnică, așa cum nu a fost degeaba nici acum patru zile, când un ofițer care s-a ghiftuit și a băut până nu a mai putut a ieșit în patru labe din restaurant și, după copacul acesta, și-a vărsat mațele. Vomita și maiorul Medvedev, fără să-l observe pe băiat, care stătea pitit de partea cealaltă a copacului și se bucura. Maiorul vomita, iar aghiotantul său Sașa Soskov îl aștepta cuminte în spatele său. Iar după ce maiorul își goli stomacul, aghiotantul îl sprijini până la GAZ-ul său, îi deschise portiera și îl ajută să ia loc pe scaunul din spate, lângă preafrumoasa domnișoară Geta, care pe vremuri lucrase vânzătoare la Flutura.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare