Rusia a aruncat în aer acordurile de pace Minsk 2: alegeri separate ale ocupanților în Donbas.

Federația Rusă a făcut ultimul pas spre distrugerea totală a iluziilor legate de planul de pace de la Minsk 2. Rusia a organizat, în regiunile ocupate din Donetsk și Luhansk, în Estul Ucrainei, pseudo-alegeri, nesancționate la nivel internațional și respinse ca legitimitate de organizare, de către Occident. Acest fapt a pus, însă, în pericol acordurile de la Minsk și le-a trimis în desuetudine. Potrivit acordurilor, în regiunile ocupate trebuiau retrase trupele și armamentele ruse dincolo de frontiera necontrolată de către Kiev, în regiunea Rostov pe Don, iar regiunea demilitarizată trebuia să intre sub autoritatea conducerii legitime de la Kiev, după care să aibă loc reîntoarcerea refugiaților și persoanelor dislocate intern pentru ca abia ulterior alegeri legitime să fie organizate potrivit legislației ucrainene. Nu a fost să fie așa.

Nu înseamnă că acordurile de la Minsk au fost inutile la data încheierii lor, și că statele implicate, Rusia, Ucraina, Franța și Germania, ar fi făcut gesturi inutile. Să ne amintim că, la ora încheierii acordurilor de la Minsk 1, Rusia avea nevoie de stoparea unor atacuri ucrainene care reduseseră sensibil zona controlată de către trupele ruse de voluntari și mercenari și soldați fără uniformă, respectiv trupe separatiste, susținute de armata rusă, până într-acolo încât a fost nevoie introducerea forțelor regulate ruse pe teren pentru a inversa cursul bătăliei de la Debaltsevo și relansarea ofensivei spre Donetsk, inclusiv bătălia pentru preluarea aeroportului din Donetsk. După aceea, la nivelul Minsk 2, formatul a ajutat în blocarea atacului susținut al Rusiei împotriva unei armate ucrainene decimate și a voluntarilor care au ținut piept cu greu ofensivei trupelor ruse și pro-ruse.

Pretinsele alegeri locale au o relevanțe greu de precizat, de unde și izul de provocare și sfidare din organizarea lor, tocmai pentru a arunca în desuetudine sistemul de acorduri de la Minsk. În ziua când Vladimir Putin se întâlnea cu liderii francez și german, Emmanuel Macron și Angela Merkel, dar și cu omologul american Donald Trump, la celebrarea Centenarului de la terminarea Primului Război Mondial, la Paris, gestul alegerilor a făcut parte din categoria sfidărilor directe, a afirmării faptului pentru că pot să o fac și pentru că voi nu mă puteți împiedica să o fac.

Și până acum, Rusia decidea liderii vremelnici de la Donetsk și Luhansk. I-a schimbat, i-a asasinat sau s-au omorât între ei, cu sau fără acordul Kremlinului, dar oricum niciodată populația locală nu a fost întrebată, așa cum nu a fost nici acum, în perspectiva organizării alegerilor, unde s-a desfășurat o combinație de propagandă de prost gust, plăți și atragere la urne într-o formulă electorală fără campanie, fără miză, fără supervizare și monitorizare, ca-n orice teritoriu ocupat. O aparență de scrutin electoral local fără nici un fel de relevanță.

Într-adevăr, de ce ar fi avut nevoie Rusia de validarea unor lideri locali? Chiar și la nivel de primari de orașe sau lideri regionali? De ce aveau nevoie liderii înscăunați prin forța armelor, bunăvoința Moscovei și susținerea formelor militare și paramilitare ruse de vreo legitimare prin vot a unei populații decimate, îmbătrânite, tâlhărite și hăituite la nivel local? Conducerea regiunilor se face, oricum, discreționar, pe baza forței militare și a dominației absolute ruse în regiune, nicidecum pe reguli democratice sau pe baza credibilității unor lideri și a legitimității și susținerii lor locale?

Este evident că alegerile au reprezentat un joc. Un joc evident nerecunoscut la nivel internațional, care s-a vrut o sfidare a regulilor și a angajamentelor existente. Un test pentru comunitatea internațională pentru a vedea dacă există o reacție sau dacă, nu cumva, lumea se obișnuiește de fapt cu situația curentă. Cu realitatea impusă prin forța armelor de agresiunea militară din Estul Ucrainei.

Este evident că Rusia a făcut șarada cu liderii locali doar pentru a mai construi o pârghie și a complica și mai mult situația existentă. Nu a avut nevoie nici măcar să orchestreze și să sprijine o variantă care să mascheze măcar o aparență de competiție. Dar noii lideri aleși, care or fi aceia, vor putea fi impuși pas cu pas în întâlnirile bilaterale către Kiev, dacă acesta va fi foarte slab sau, după alegerile generale de anul viitor, va veni cineva mai naiv și credul la conducerea statului ucrainean. După modelul din Republica Moldova, unde OSCE a reușit să facă transformarea de la separatiști sancționați la nivel european la lideri locali, drumuri repetate și cărări bătătorite ale ambasadorilor acreditați la Chișinău și a diplomaților veniți din țară până la Tiraspol, așa speră să obțină în viitor o formă de legitimare a liderilor locali și în pseudo-republicile populare din Luhansk și Donesk.

Gestul a fost criticat și condamnat unanim la nivelul tuturor cancelariilor. Ba mai mult, Statele Unite au adăugat, cu aceeași ocazie, noi companii și nume la lista de sancțiuni, întărindu-și și mai mult, și mai puternic, decizia de a nu recunoaște anexarea Crimeii și de a sancționa pe oricine face jocuri ce ar putea duce la afaceri cu regiunea sau forme de recunoaștere a acesteia. În contrapartidă, statele europene nu au sancționat numeroșii parlamentari care au făcut vizite plătite cu bani grei în Crimeea, pentru legitimarea noii achiziții de război hibrid a Moscovei.

Perspectivele sunt departe de a fi îmbucurătoare. Gestul de a organiza alegerile, dincolo de provocare și sfidare la adresa comunității internaționale și a oricăror acorduri avute, înseamnă și un pas înainte al Rusiei pe drumul consacrării unei situații de fapt și al impunerii unor lideri locali, intermediari, care să asume postura “celeilalte părți” în raport cu Ucraina, confirmand șarada războiului civil și dezlegând mâinele Rusiei de a se autointitula mediator, sau parte implicată în menținerea păcii, eventual, că tot se fac presiuni mari pentru o misiune a ONU în Donbas, care să aibă grijă de securitatea monitorilor OSCE, dar tot fără acces la frontiera comună ruso-ucraineană, necontrolată de autoritățile de la Kiev, și mai ales fără acces în zona ocupată. Dacă se poate să întărească, de facto, linia de demarcare din Donbas între Lumea Rusă și Occidentul ucrainean.

Cum se anexează o mare: cazul Mării de Azov

Am asistat în ultima vreme la un set de precedente ce au marcat evoluția relațiilor internaționale. Anexarea Crimeii și a orașului Sevastopol de către Rusia, ca entități și subiecte federale în cadrul Federației Ruse, sunt cele mai importante și care au zguduit puternic eșafodajul aranjamentelor de securitate și acordurilor internaționale pe care le cunoaștem începând cu Conferința pentru Securitate și Cooperare în Europa de la Helsinki, 1975. Iată însă că un nou subiect se adaugă evoluțiilor internaționale: cum să anexezi o mare. 

Noile conflicte ar include acest subiect tot la capitolul război hibrid, mai exact la capitolul lawfare-legal warfare, conflictele legale, în care dreptul internațional, ambiguitățile și golurile legislației internaționale sunt cele care permit specularea, interpretarea și utilizarea diferențelor de abordare pentru a crea avantaje și a valorifica diferențele în atingerea unor obiective strategice. Și în cazul mării, e vorba tot despre teritoriu național, deci despre valorificarea unor câștiguri în termeni de resurse materiale directe, nu numai simbolice, la care se adaugă avantajele strategice.

Astfel, Federația Rusă a plecat la drum în 2006, când încă tensiunile globale nu erau la acest nivel și ambițiile sale erau mult mai limitate, prin tentativa de a lega artificial insula Tuzla, din strâmtoarea Kerci, de propriul mal. O asemenea mutare ar fi schimbat configurația ieșirii din Marea de Azov și ar fi afectat delimitarea frontierelor ruso-ucraineană prin mutarea șenalului navigabil dar și prin acapararea unor zone potențial bogate în petrol și gaze din Marea de Azov, care ar fi trecut de partea Rusiei. Ucraina lui Viktor Yushcenko a reacționat puternic la acea dată, a negociat și a semnat un acord potrivit căruia Marea de Azov devenea o mare internă împărțită între cei doi vecini care controlau deopotrivă luciul de apă și împărțeau controlul strâmtărilor dimpreună, fără ca dreptul Mării libere să se aplice, respectiv Convenția UNCLOS.

Această prevedere nu a fost niciodată ratificată de către partea rusă, care a preferat ambiguitatea prevederilor neintrate în circuitul juridic, o situație pe care o folosește și astăzi. Pentru că, pe baza prevederilor acestui acord, Rusia poate circula liber până în preajma porturilor ucrainene, cu precădere Mariupol, își permite să oprească și să controleze abuziv navele de marfă, cu aplicarea supremației sale maritime și a forței, întârziindu-le și amânând transportul bunurilor exportate prin cel de-al doilea port al Ucrainei.

Dacă mai adăugăm aici dominația militară absolută a Rusiei în Marea de Azov ca și faptul că a construit ilegal podul peste strâmtoarea Kerci, la o înâlțime de blochează intrarea în mare a unui număr de vase de un anumit tonaj, ca și controalele înainte și după trecerea prin strâmtoare, la care se adaugă închideri aleatorii ale diferitelor spații maritime sau aeriene din zonă, pe motiv de exerciții militare reale sau inventate, avem imaginea completă a modului în care Moscova controlează și acaparează de facto, cu forța armamentului său militar aplicată indirect, Marea de Azov.

Partea ucraineană a încercat să abordeze subiectul la nivel legal, cum a făcut-o și în alte cazuri vizând agresiunea militară și anexarea Crimeii. Aici însă ambiguitatea joacă în favoarea Rusiei. Ucraina se poate retrage din acordul din 2006 privind Marea Internă și să încerce să aducă Rusia în fața instanței internaționale pe baza dreptului mării, convenția UNCLOS, la care ambele state sunt parte. Aici ar putea să obțină o judecată corectă, o jumătate din Marea de Azov, dar procesul ar dura. În plus, anexarea Crimeii ar crea complicații în dovedirea dreptului asupra strâmtorii Kerci, ce ar putea rămâne, pentru moment, de facto, sub controlul rus, deși anexarea Crimeii nu e recunoscută internațional dar nu există nici o pronunțare juridică a condamnării acțiuni militare ruse a omuleților verzi.

De partea cealaltă, controlul în strâmtoarea Kerci însăși e discutabilă prin prisma acordului privind marea internă. Dacă Ucraina cere Rusiei să decidă ratificarea sau anularea acordului, ar împinge spre o clarificare despre care nu se știe cât de repede ar veni, dar anunțul Rusiei privind valabilitatea acordului bilateral ar permite Ucrainei, în timpul doi, să utilizeze acest acord pentru a solicita intrarea în drepturi privind controlul a jumătate din ieșirea prin strâmtoare. E puțin probabil, însă, că Rusia va da curs unei asemenea cereri, odată ce controlează de facto ambele maluri ale strâmtorii, a construit podul și ambiguitatea, ca și neratificarea acordului, joacă în favoarea sa.

De remarcat că această formă de ocupare a unei mări pe baza ambiguității juridice nu e singura în care e implicată Rusia. Fără a face o copie completă a situației, dar formula acceptată astăzi în privința Mării Caspice, a delimitării nefinalizate de acolo, creează premizele unei acțiuni de aceeași natură. E adevărat că formula poate permite conductele de petrol și gaze pe fundul Mării Caspice între state suverane, însă creează premizele ca, pe motive pretinse de securitate, Rusia să poată circula și interveni pe tot luciul de apă până la nivelul apelor teritoriale ale fiecărui jucător(poate cu excepția Iranului). Deci toate statele foste sovietice ar putea să aibă surpriza, în anumite condiții și dacă sunt neatente la partea de negociere ce urmează, în aplicarea acordului stabilit de delimitare, să se confrunte în viitor cu aceeași problemă a posibilelor blocade artificiale ale porturilor și întârzieri/controale abuzive ale transporturilor prin Marea Caspică de către Federația Rusă, odată declarată Mare internă sau lac. O lecție ce trebuie învățată și învățămintele din evoluțiile legate de Marea de Azov, marea virtual anexată de către Rusia, privite cu deosebită atenție de către statele litorale.