Dihania îsi trânti labele pe genunchii lui si începu să mârâie si să-l miroase chiar în clipa când era gata să-si bage sendvișul în gură. Mâna îi încremeni deasupra mesei si nu îndrăznea nici s-o lase în jos si nici să-si bage sendvișul cu icre roșii și negre în gură.

A rămas cu gura larg deschisă și din ea începu să i se scurgă o şuviţă de salivă. Mâna îi dansa cam la fel de tare, precum îi dansau șoarecii în burtă. Un sos roșu i se prelingea pe degete si prinse să înghite în sec. Pe urma lui se porni să curgă si un sos alb - pesemne că era te miri ce fel de maioneză -, care-i năclăi palma si nărăvea insistent să-i intre sub mânecă. Simultan, din celălalt colţ al gurii îi mai izvorî o șuviţă de salivă. În dimineaţa aia, Anton nu halise absolut nimic si maţele îi chiorăiau rău de tot. De la Brașov si până la Pitești, bătuse un drum foarte lung, dar nu găsise timp să înfulece ceva. După cele cinci ore cât a stat amorţit într-o rablă de autobuz, alături de Lora, i se făcuse o foame de lup si coastele i se lipiseră de spate. Iată de ce, atunci când don Călin îl îmbiase să îmbuce ceva, nu a stat prea mult pe gânduri si l-a urmat supus în chicinetă. Don Călin a deschis cu piciorul ușa bucătăriei, fără să-si scoată mâinile din buzunare, si tot cu piciorul a deschis si ușa frigiderului, si tot fără să-si scoată mâinile din buzunare.

  • Ia-ţi tot ce vrei, i-a zis acesta, si el a înșfăcat o roată de salam si a tăiat-o într-o farfurie, urmărind cu ochii bunghiţi cum bucăţile alea groase se rostogoleau pe platou în toate părţile. Dar don Călin l-a strâns cu putere de cot.

  • Ai să papi mai târziu, acum hai să-ţi arăt apartamentul, si l-a purtat dintr-o cameră în alta cam vreo jumate de oră, dacă nu si mai mult, arătându-i toate colţurile apartamentului său vast, foarte întunecos la acea oră, din cauza draperiilor vineţii care acopereau geamurile si nu lăsau să pătrundă nici măcar o rază de soare si lui Anton nu-i pica fisa de ce.

  • Poţi să-ţi faci si o baie dacă vrei, i-a mai zis bărbatul chel, cu faţa suptă, care parcă înghiţise un melesteu. Sau poţi să tragi un pui de somn pe divan, i-a mai sugerat dânsul, deschizând cu piciorul ușa dormitorului.

Apoi au revenit în bucătărie. El înainte, cu mâinile în buzunare si poetul în urma sa, cu ochii roată. Domn Călin i-a pus o mână pe umăr si l-a forţat să se așeze pe un scaun ce stătea în faţa platoului, plin ochi cu bucăţele mărunte de salam. Alături de acesta, editorul i-a mai trântit o farfurie cu icre roșii si negre, după care poetul pur si simplu se dădea în vânt. De unde oare îmi știe preferinţele ?, se întrebă uimit poetul si nu putu găsi vreun răspuns. Pe masă, se înmulţeau tartinele cu icre roșii, pe care doar de vreo două ori în viaţa sa le mai gustase. Şi acum, iată că se găseau chiar în faţa sa, la vreo zece centimetri depărtare de mâna sa rozalie. Abia aștepta să se care editorul, ca să le poată înghiţi în voie.

  • Eu merg să-ţi citesc manuscrisul de poezii în grădină, da’ tu mănâncă, bătrâne, si dacă nu ai să te saturi, deschide ușa frigiderului si ia orice doreşti, inclusiv coniac sau vin, dar eu mai mult nu pot să rămân, că vreau să te citesc, îl bătu don Călin cu palma sa puhavă pe obraz si abia atunci poetul observă că editorul său avea un început de burtă.

Poetul îi era recunoscător că a ușchit-o si îl urmări atent, prin ușa rămasă deschisă, cum trecea înfipt, cu mâinile adâncite în buzunare, dintr-o odaie în alta, prin tot apartamentul său nemărginit, până când ieşi în grădină, unde s-a întins într-un hamac, sub un cireş înflorit, cu manuscrisul său pătat de cafea în faţa ochilor. Dar abia după ce s-a convins că editorul său începu să-l citească şi-a întors ochii spre farfuria cu icre roşii.

Nici măcar nu l-a întrebat ce dracului a mai făcut în ultimul timp, că l-a pus să înfulece ceva. Nu ştiu ce naiba se întâmplă, dar, cum dă nas în nas cu vreun cunoscut, acesta îl târâie neapărat în vreo cantină şi îl pune să înfulece ceva. Iată de ce, de la o vreme încoace, a început să se simtă tot mai mult şi mai mult ca un personaj din Pizdeţ-ul lui Alexandru Vakulovski, care se ghiftuie nonstop. Bunăoară, mai deunăzi, s-a izbit în plină stradă de un fost coleg de grupă şi ăsta îndată l-a cărat într-un restaurant şi l-a silit să halească o ciorbă şi s-a şifonat rău de tot când Anton a împins farfuria într-o parte.

În dimineaţa asta însă, Anton chiar că era cu burta lipită de coaste şi pentru nimic în lume nu ar fi declinat propunerea lui don Călin. După care visa să facă o baie şi să se întindă pe divan, cu telecomanda în mână. Nu cred că editorul său s-ar fi supărat, dacă l-ar fi găsit mânând porcii la jir, pentru că e un băiat de nota zece don Călin ăsta. Pe de altă parte, tare s-a mai mirat că l-a putut lăsa singur în apartamentul său, fără să se teamă că i-ar fi putut da vreun tun. Oare chiar nu-i era frică ? Oare nu se temea că i-ar fi putut goli casa în schimbul unui manuscris de poezii ? Pe ce se baza când s-a cărat în grădină, cu manuscrisul său sub braţ si l-a lăsat singur în apartamentul său nemărginit ? Că, pentru a-i publica poeziile, Anton e gata să-i pupe si tălpile ? Poetul și-a ambulat ochii prin bucătărie si a constatat că aceasta era cu mult mai spaţioasă decât garsoniera sa, pe care i-o închiria o fostă fosilă comunistă. Asta era prima diferenţă între un tânăr poet basarabean necunoscut de nimeni si un prosper editor român. Dar mai erau si altele. Şi cea mai importantă era că editorul avea si un ogar, pe când poetul, nu. La asta se gândi Anton, când o javra uriașă izbi usa de perete si dădu buzna în bucătărie si asta se întâmplă exact în momentul când el si-a tras farfuria cu icre roșii si negre sub nas si ridica lent o tartină spre gură. Era gata-gata să si-o bage în gură când, hop, ușa se izbi de perete si năvăli peste el ogarul. Anton nu avea nici o îndoială că era un ogar, fiindcă acesta avea un bot alungit si nişte picioare foarte lungi, iar asta nu putea să însemne decât un singur lucru, că domnul editor era pasionat de vânătoare. Nici nu reuși Anton să clipească din gene, că acesta îsi trânti labele din faţă pe genunchii săi tremurânzi, adulmecându-l cu botul si mârâind. De unde oare putuse să apară într-un mod atât de inoportun ?, se întrebă uluit Anton. Chiar nu-l ducea capul. Căci, în timpul promenadei prin toate colţurile casei, Anton nu-l văzu nicăieri si nici don Călin nu-l preveni că ar avea în casă un câine de vânătoare. Să fi uitat oare să-i facă cunoștinţă cu dihania ? Şi de ce oare nu a luat-o cu el ? Să însemne oare asta că el nu a fost singur nici pentru o secundă în casa lui don

Călin, aşa cum crezu în marea sa naivitate ? Anton se întrebă iar de unde şi cum putuse să apară ogarul ăsta în bucătărie ? Să-l fi trimis editorul, după ce începu să-i citească manuscrisul de poezie în grădină ? Sau să fi venit el singur pe urmele mirosului de mâncare ? Pe de altă parte, monstrul nu năvăli peste poet decât după ce editorul se făcu nevăzut în grădina cu trandafiri, cu manuscrisul său de poezii sub braţ. Doar după aia, l-a împuns cu botul său lung în piept. Anton încerca să reţină toate detaliile acestei întâmplări fabuloase ca să i le povestească Lorei la o bere. Lorei care avu înţelepciunea să refuze să vină la Vlasie şi acum se plimba în libertate pe străzile din Piteşti. Gândurile lui Anton reveniră la animalul care-l mirosea din cap până în picioare şi poetul constată că acesta parcă ar fi aşteptat ca mai întâi Vlasie să se topească în grădina cu trandafiri sângerii şi abia după asta să se năpustească în bucătărie. Aparent, între plecarea domnului Călin şi apariţia câinelui său de vânătoare nu părea să existe o legătură strânsă şi directă, conchise poetul. Dar poate că exista ? Nu, nu avea cum, îşi zise Anton. Nea Călin prea tare ţine la mine ca să-şi trimită ogarul asupra mea, trase o nouă linie poetul. Unde mai pui că, prin 1996, mi-a mai editat şi o carte de versuri despre viermi şi gândaci, îşi mai aminti el. Dar poate n-o fi câinele său ? Poate e un ogar străin ? Poate e al vecinilor ?, se mai interogă Anton. Cu toate astea, dihania se purta ca la ea acasă. Ceea ce continua să-l şocheze pe Anton era că acesta a năvălit peste el doar după ce a plecat editorul său. Dacă ar fi fost un maidanez, şi nu un câine de rasă, ar fi sărit imediat din cuşcă, dar ăsta mai întâi a aşteptat ca stăpânul lui să dispară în grădina parfumată şi abia după aceasta i-a dat de veste lui Anton că există şi el, trântindu-şi labele fioroase pe genunchii săi fragili şi adulmecându-l cu botul peste tot. Nu a lătrat, însă, ca şi cum se aştepta sau ştia că îl va găsi acolo pe Anton. De parcă în tot răstimpul ăsta l-ar fi urmărit necontenit prin vizor, neslăbindu-l o clipă din ochi. Anton îl căută cu ochii pe patronul editurii Paralela 45 în grădină, dar nu-l văzu în hamac. Hamacul pustiu se legăna singur în stânga şi în dreapta sa. Nu era nici în foişorul din mijlocul plantaţiei de trandafiri albi. Şi nici printre merii înfloriţi. Adică domnul editor plecase din grădina sa şi treaba asta îl alarmă pe poet, care nu mai avea cui să-i semnaleze că devenise prizonierul unui ogar.

Or, până să apară ogarul, Anton îşi făcuse atâtea planuri : visa să mănânce, să facă o baie fierbinte şi să se spele pe cap cu şampon de bere, să se întindă pe divan cu telecomanda în mână sau să se uite la un film porno, pe net. Acum, însă, toate aceste planuri ale sale păreau irealizabile. Dar mai ales intenţia sa de-a păpa un sendviş cu icre sângerii.

Când ogarul se năpusti peste el în bucătărie, poetul ţinea în mână o tartină cu icre roşii. Şi aşa a şi rămas încremenit. Prinse un moment când ogarul îşi culcă botul pe genunchii săi şi încercă să o bage în gură, dar dihania aia îşi înălţă fulgerător botul spre el şi începu să-l hârâie şi să-l împungă cu colţii în piept. Măcar dacă javra ar fi înfulecat-o, dar aşa, nu, acesteia nu-i era foame, dar nici pe el nu-l lăsa s-o pape. Pe loc, toate visele sale i s-au spulberat ca nişte bule de săpun. Cât timp nu şi-a ridicat tartina spre gură, nu l-a stingherit cu prezenţa sa, dar fu destul să-şi arunce mâna cu sendvișul cu icre roşii spre gură ca dihania să înceapă să-l mârâie. Ba mai mult decât atât, aceasta începu să-l clănţănească şi-şi mută labele şi mai sus pe genunchii lui Anton, fixându-l ţintă cu ochii săi mici şi sfredelitori. Avea nişte labe grele ca nişte barosuri şi o limbă sângerie, constată poetul.

Între botul lung al ogarului şi faţa lui Anton distanţa era infinitezimală, încât respiraţia sa îi frigea poetului obrajii. La un moment dat, Anton vru să renunţe la visul său de-a mai mânca ceva în dimineaţa aia şi îşi lăsă mâna în jos, ca să scape de tartina aia blestemată, dar nu-l lăsă dihania, care iar începu să-l latre, şi Anton înţepeni cu mâna în aer, cam la jumătatea drumului dintre farfurie şi gura sa pungită. Apoi dădu drumul tartinei pe masă, dar ogarul îl împunse cu colţii în piept cu atâta violenţă, încât Anton iar apucă sendvişul în mână şi mâna o ridică deasupra mesei, şi atunci ogarul se calmă. Dar fu destul să-şi mişte capul în stânga, pentru a-l căuta pe don Călin în grădina cu trandafiri proaspăt înfloriţi, ca animalul să-şi zburlească părul.

Nu-i convenea nici asta şi lătră. Lătră şi atunci când poetul încercă să-şi bage cealaltă mână, mâna liberă, în buzunar ca să-şi scoată mobilul şi s-o sune pe Lora ca să-i povestească în ce căcat a nimerit şi s-o roage pe ea să-l caute pe Călin Vlasie sau să cheme vecinii. Nimic din toate astea nu a putut face întrucât ogarul îl înşfăcă cu colţii de pantaloni şi i se tăie respiraţia. De la un punct încolo, ogarul deveni foarte nervos. Era pe atât de nervos pe cât de disperat era Anton. Nu suporta nici măcar să-şi sucească ochii spre stânga sau spre dreapta sa ca să nu hămăie. Chiar şi atunci când Anton se întrebă în sinea sa dacă lui Călin Vlasie îi place sau nu noul său manuscris de poezii, îl lătră. Sau când se gândi oare unde mai e Lora acum şi de ce nu-l sună sau când îşi aminti cum au făcut dragoste în tren, după ce au plecat din Craiova.

Numai într-un singur caz nu-l lătră : când îşi pironi ochii pe pereţii garnisiţi cu diplome din faţa sa. Nu numai că nu-l lătră, dar se apucă să-l şi lingă pe obraji, de parcă voia să-i dea de înţeles că-i aprobă gestul. Văzându-l pe Anton că studiază cu atâta acribie peretele împodobit cu diplome şi medalii, câinele îşi culcă botul pe genunchii săi, totuşi, fără a-l slobozi din ochi. Brusc, lui Anton îi amorţi mâna în care ţinea sendvişul, dar nu putea nici s-o culce pe masă, nici s-o bage în buzunar, fără să trezească furia ogarului, cu care don Călin ieşea să vâneze între o carte şi alta. Apoi capul lui Anton se goli de gânduri.

De la un moment dat încolo, nu se mai gândea la nimic. Pur şi simplu stătea cu mâna ridicată în sus, fără să mai aibă îndrăzneala s-o mişte într-o parte sau alta şi fără să-l mai aştepte pe Călin Vlasie. Pe de altă parte, o durere îngrozitoare îi sfredelea braţul şi simţea că, dacă domnul Călin Vlasie nu va intra chiar acum pe uşă, are să înnebunească de durere şi o să înceapă să urle, chiar şi cu riscul de-a fi sfârtecat de animal. Şi când deja era gata să răcnească din toţi bojocii, ogarul se făcu nevăzut, dispărând la fel de fulgerător cum apăruse ; nici nu reuşi Anton să se dezmeticească bine, că acesta dispăru din bucătărie.

Imediat, pe uşă intră domn Călin, roşu la faţă, de parcă în tot răstimpul ăsta ar fi stat în saună şi nu i-ar fi citit manuscrisul său de poezii. În timp ce editorul avansa spre masa la care stătea poetul, acesta nu putu să nu se gândească oare cum de ogarul a dispărut chiar înainte să apară domn editor ? Cum oare ? Anton îşi dădu mâna în jos şi-şi descleştă degetele, lăsând ca sendvişul să-i cadă pe masă. Vlasie se uită perplex că nu hăpăise nimic şi îi împachetă toate sendvişurile într-o pungă. În cealaltă mână îi puse manuscrisul şi-l bătu prieteneşte pe faţă.

  • Bătrâne, manuscrisul tău e foarte bun, dar mai lucrează-l un pic şi adu-mi-l peste vreo jumate de an şi atunci mai vorbim noi.

Apoi scoase din frigider un coniac şi îl îmbie să tragă un pahar, dar Anton refuză şi se sculă în picioare. Odată ieşit din casă, mâna i se smuci automat în sus, ca într-un film american sau rusesc. Poetul încercă s-o bage în buzunar, dar ea iar îi săltă cu putere în sus.

În ghena din faţa casei editorului aruncă punga cu sendvişuri cu icre roşii şi negre.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare