Domnul judecător a urcat în fugă scările spitalului de neurologie și tot în fugă a străbătut și holul, unde și-a mai potolit pașii, iar în vestibulul neurologului Alin Mândâc, plin ochi cu oameni ce-și așteptau rândul ca să intre la medic, a pășit agale.

De parcă l-ar fi văzut că a intrat în antreu, domnul Alin Mândâc a deschis ușa și l-a invitat cu un gest larg în cabinetul său, iar clientelei sale i-a spus că e un coleg de-al său și nimeni nu a crâcnit. 

- Numai neurologilor nu le fac scandal. În neurologi încă mai au încredere, a comentat judecătorul Ene.

- Da, deocamdată, mai au încredere, a dat din cap domnul doctor.

- Mulțumesc că m-ai trecut fără rând.

- Parcă se putea altfel.

- Eu am mari probleme. Amețesc. Nu pot să dorm noaptea, iar când adorm mă chinui cu niște coșmaruri îngrozitoare. Fac atacuri de panică și mă macină permanent o neliniște insuportabilă.

- Chiar, când ai făcut ultima oară un atac de panică?

- Ieri. În timpul unui proces de judecată, înainte să pronunț sentința, pe care nu am mai pronunțat-o și am cerut amânarea judecății, iar eu m-am retras în cabinetul meu cu transpirația curgându-mi șiroaie pe frunte și cu pulsul mărit. De-ai ști cum îmi mai bătea inima. Credeam că am să mor, nu altceva.

- Dar n-ai murit, nu?

- Nu.

- Ei vezi, n-ai de ce să te temi?

- Știu. Dar, oricum, mă tem.

- Și de ce te temi? 

- Că o să mă prăbușesc de pe scaunul meu de judecător chiar în timpul judecății.

- Dar nu te-ai prăbușit?

- Nu. Încă nu.

- Nici n-ai să te prăbușești, stai fără grijă. Dar ziceai că simți o neliniște permanentă. Ți-e teamă că ai să faci atacuri de panică?

- Da, mi-e teamă. Dar nu e numai asta. Îmi mai este frică să nu fiu arestat. Am impresia că au pus ochii și pe mine.

- Pe ce te bazezi?

- Pe presupuneri.

- Ei atunci nu o să te aresteze.

- Dar mai e ceva. Sau eu am devenit schizo, sau chiar mă filează. De câteva săptămâni mă urmărește permanent cineva, dar, de fiecare dată, o altă persoană. Oriunde m-aș duce, tot timpul e cineva în spatele meu.

- Poate are legătură cu cazul pe care-l judeci acum?

- S-ar putea.

- Și vrea să te sperie sau să te intimideze.

- Nu exclud. Dar îmi sunt ascultate și telefoanele. Și asta mă face să cred că sunt urmărit de cineva din sistem. Adică ei adună probe contra mea și într-o bună zi o să pună colivia pe mine. Of, ce bine ar fi să-mi spui că sunt nebun.

- Din păcate, nu ești.

- Știi, după ce mai mulți judecători au fost arestați, toți colegii mei trăiesc cu această frică, iar unii, ca să scape de ea, și-au dat demisia.

- Dă-ți și tu demisia atunci!

- Și cum o să trăiesc dacă mă concediez?

- Ai să te faci avocat.

- Că bine zici.

- Domnule judecător, eu cred că tu ești sănătos tun. Toate probleme tale provin din frica de-a nu fi arestat. Depășește-ți această frică și ai să fii sănătos tun.

- Dar cum?

- Ignor-o.

- Nu pot.

- Dacă nu te-ai mânjit cu nimic, de ce să-ți fie frică?

- Nu există judecător curat ca lacrima. Oricui îi poți găsi bube în cap, dacă tare vrei. Of, te rog ajută-mă. Dă-mi vreo rețetă ceva!

- Singura mea rețetă pe care ți-o pot da e să demisionezi. Și să-mi tai mie nasul dacă peste o lună nu ai să te faci sănătos tun. Să te întorci înapoi la mine peste o lună, și mai vorbim atunci.

- Am înțeles, frate. Atunci eu am plecat. Stai să-ți dau ceva.

- Ai să-mi dai când ai să te faci bine. Salut, Gleb. Ne vedem peste o lună, îi spuse medicul și-l conduse până la ușă, iar din spatele lui a strigat:

- Să intre următorul!

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare