Nu este oraș în care să nu fi fost și să nu-mi fi uitat ceva. La Oradea mi-am uitat o șapcă, la Bistrița, tot o șapcă, în Timișoara, o eșarfă, în trenul Chișinău - București, papucii, un maiou, la Brăila, umbrela, în Craiova, iar în orașul Gdansk, din Polonia, ochelarii de citit. 

Cele mai multe lucruri, de-a lungul timpului, mi le-am uitat în capitala României, unde am și fost de cele mai multe ori: o șapcă îmblănită și cu clape într-o cabină telefonică(când mai erau cabine telefonice și într-o toamnă când vremea se răcise brusc), un telefon mobil, o umbrelă, mănușile, fularul și așa mai departe.  

De regulă, toate lucrurile pe care mi le-am uitat în fel de fel orașe nu le-am mai recuperat după aia niciodată.

Adică a le fi uitat te miri știe unde echivala pentru mine cu a le pierde pentru totdeauna. Cum sunt un om foarte împrăștiat și cu capul în nori, că am rămas fără cine știe care lucru realizam doar după ce plecam din orașul respectiv sau doar când ajungeam acasă și-mi despachetam geanta. 

Sau că nu am umbrelă îmi dădeam seama doar când începea să plouă. Iar că nu am telefon mobil când urma să sun pe cineva. Și că nu am șapcă seara când se făcea foarte frig și îmi îngheța scăfârlia.

Dacă se întâmpla să nu fi plecat încă din orașul în care mi-am uitat cine știe care obiect, atunci mă porneam să-l caut. Înainte să plec la Bistrița, nevastă-mea ( sper să nu-mi citească acest text!) mi-a cumpărat o șapcă foarte frumoasă de catifea neagră, cu clape, pe care, bineînțeles, că după ce am ajuns la baștina lui Coșbuc și Rebreanu, am și lăsat-o cine știe unde, dar am realizat că am pierdut-o seara când mi-au înghețat nasul și urechile. 

Părintele Ioan Pintea ne-a dus cu mașina ( pe mine și pe încă vreo câțiva poeți basarabeni) la o mănăstire de maici și la una de călugări ( foarte frumoase, de altfel) de lângă Bistrița și în timp ce urcam în autoturism, mi-am dat seama că mi-am uitat șapca, dar nu la mănăstire, la mănăstire nu mi-am uitat-o, ci în altă parte.

În ziua aia numai unde nu am fost: la muzeul grănicerilor din Năsăud, la liceul Coșbuc din aceeași localitate, în satul Coșbuc și la muzeul Rebreanu, așa că mi-aș fi putut-o uita oriunde. Dar mie mi se părea că am lăsat-o pe un scaun din muzeul Rebreanu.

Și am plecat încolo. Cu atât mai mult că și eu plecasem de la muzeu cu cheia de la baie și mă duceam s-o restitui ( ce fericit a fost muzeologul de la Rebreanu când i-am înmânat cheia) și să-mi iau șapca, pe care însă nu am găsit-o acolo. Se pare că mi-o uitasem în altă parte, dar nu știam unde. 

Șapca pe care mi-am pierdut-o la Bistrița completa de minune o colecție foarte bogată de  lucruri pe care le-am uitat sau le-am pierdut și pe care nu le-am mai redobândit niciodată. Cu o singură excepție. Ochelarii mei de citit, uitați de mine într-un hotelul din Gdansk și pe care traducătoarea din română în polonă Joanna Kornas-Warwas mi i-a găsit și mi i-a trimis la Chișinău. În rest, toate celelalte obiecte pierdute le-am pierdut pentru totdeauna.

Dar în felul acesta m-am legat și mai tare de orașele în care am fost. Pentru că în fiecare din ele eu am pierdut câte ceva.