Până la Iași am ajuns foarte repede, dar am mers foarte greu prin Iași, unde erau niște ambuteiaje infernale. Taxiul avansa ca un melc. Chiar și pe jos aș fi ajuns mai repede.

Dar nu aveam ce să-i reproșez șoferului, căci acesta a apăsat pe pedale și a învârtit din volan cât de repede a putut. La început, în față ne-a ieșit un mort, iar pe morți nu-i bine să-i depășești. Apoi am ocolit centrul orașului, blocat la acea oră, și am înaintat la stânga, când autogara Codreanu se afla la dreapta. Cu toate astea, la autobuz am întârziat doar cu cinci minute. Asta însă nu mă încălzea cu nimic, pentru că, oricum, vehiculul plecase și eu mă învârteam în jurul cozii cu două genți în mâini prin autogară. Iar următoarea cursă spre Bistrița pleca doar a doua zi. 

Și atunci m-am hotărât să fac autostopul și să plec la Bistrița cu o mașină de ocazie. Numai am ieșit la marginea drumului că s-a oprit o Dacie roșie, dar aceasta mergea doar până la Pașcani. E bine și până la Pașcani, mi-am spus eu în sinea mea, și am urcat. Din vorbă în vorbă, i-am povestit șoferul cum am întârziat la autobuz cu cinci minute și nu l-am mai găsit în autogară și el mi-a propus un lucru halucinant, să-l urmărim și să-l ajungem din urmă și a apăsat pe accelerație, depășind mașină după mașină, până am văzut în fața noastră spatele unui autocar.

-Acela trebuie să fie, mi-a spus șoferul, și-a băgat gaz, dar nu era autocarul meu.

-Dar nu-i acela?, m-a întrebat șoferul, și mi-a arătat spre un autoturism alb care scotea gaze de eșapament în fața noastră.

- La sigur că-i acela, i-am spus eu, și ne-am pornit să-l urmărim, dar nici acel vehicul nu mergea la Bistrița. Și tot gonindu-ne așa după autobuzul de Bistrița, am intrat în Pașcani și prietenul meu de la volan m-a lăsat la o intersecție, unde iar am făcut autostopul și unde nimeni nu se oprea. Sau cei care se opreau nu mergeau la Bistrița.

 Până la urmă, m-a luat un domn mai scund ca mine, care mi-a zis că nu mă poate duce chiar până la Bistrița, dar o să mă lase la o intersecție de la intrarea în Vatra Dornei, și mi-a cerut 25 de roni. Ca să-și poată cumpăra benzină. Iar pe drum a mai luat câțiva călători. Aceștia mergeau pe distanțe scurte și cele două locuri din stânga mea se eliberau mereu și el lua alte persoane și tuturor le cerea să-i dea bani pentru benzină, iar când omul îl plătea îi spunea, mi-ai dat bani cu soț, nu ai putea să mai pui un leu ca să nu fie cu soț?

De câteva ori s-a oprit ca să rupă crengi de brad. Vorbea fără oprire. Încă nu știa că sunt din Chișinău când a început să ne spună cât de tare suferă el că frații români încă nu s-au unit și trăiesc în două state separate. Apoi când a aflat că sunt basarabean, a oprit mașina în dreptul a doi agenți de la circulație și le-a zis:

- Eu duc în mașină un basarabean! Și basarabeanul acesta e pentru unire!

Mi-a dictat adresa sa și m-a rugat să-l caut la Iași. Iar când să cobor mi-a spus că îi pare atât de rău că m-a pus să-i plătesc, dar nu mi-a întors banii înapoi.

M-a dat jos la barajul de la Bicaz, într-o intersecție pustie, unde un șofer a frânat mai mult din milă și m-a dus vreo douăzeci de kilometri, dar fără să-mi ia niciun ban. Nici următorul șofer care m-a dus la Vatra Dornei nu m-a lăsat să-i plătesc vreun. 

O noapte am dormit la Vatra Dornei, iar dimineața, la ora șase, am ieșit iar la marginea drumului ca să fac autostopul. S-a oprit un microbuz, în habitaclul căruia nu era scaune, ci un divan, pe care aș fi putut și să dormi, dacă aș fi vrut. Când am ajuns la Bistrița soarele a țâșnit pe cer și întunericul s-a risipit.