Chișinăul e din nou cu o gaură mare în piept și cu capul pierdut în nori schizofrenici. Imaginea cu cele câteva etaje prăbușite din blocul din cartierul Râșcani ne reprezintă, din păcate. Dar, exact ca la știri, urmează altă imagine (sau alte imagini): cu cheful (dez)organizat din PMAN.

În Chișinău a avut loc o tragedie, au murit oameni, alții au fost răniți, familii întregi au rămas fără acoperiș deasupra capului, dar să pare că nimic nu ne mai mișcă. Autoritățile au reacționat adecvat de această dată față de durerea oamenilor: le-au pus la dispoziție locuințe celor rămași pe drumuri, familiile celor decedați vor primi sume de bani și sprijinul statului. Dar pe cei morți oricum nu-i mai poate întoarce nimeni.

Sunt greșeli care deja nu mai pot fi corectate. E cumplit de știut că această tragedie putea fi evitată și că nimic acum nu va șterge durerea unor oameni. Oamenilor de lângă noi.

Mi se pare monstruos că în aceste zile tragedia nu i-a împiedicat pe alți moldoveni, inimoși în general, să-și continue beția. Da, înțeleg, e vorba de promovarea vinului autohton, s-au investit mulți bani în organizarea evenimentului și această tragedie nu a picat bine.

Din respect pentru morți, ar fi fost bine dacă măcar chișinăuienii s-ar fi abținut să meargă la “sărbătoarea” din centrul orașului. Nu mai spun că mi s-ar fi părut normal și firesc ca organizatorii să-și amâne măcar pentru o săptămână evenimentul care oricum deviază într-o beție generală. 

Până acum vreun an observasem că morții noștri nu contează pentru restul lumii. Morții din 7 aprilie 2009: chiar și numărul lor a fost diferit în surse diferite. Când un balcon s-a prăbușit în Chișinău și a murit un om, știrea a trecut drept un fapt divers, de parcă nu ar fi fost vorba de o tragedie.

În schimb când a căzut un balcon în Londra știrea a făcut înconjurul lumii și până și moldovenii s-au alăturat doliului general. Morții noștru nu contează pentru alții, pentru că și noi trecem prea ușor cu vederea lucrurile cumplite care ni se întâmplă.

Ne-am obișnuit cu tragediile de lângă noi și asta nu e deloc normal. Înțeleg că viața merge mai departe, că trebuie să trăim, dar mă sperie faptul că devenim de gheață, că nu mai suntem empatici cu oamenii care acum suferă cumplit. 

Mi-e rușine că am ajuns în vremurile astea în care nu putem opri muzica atunci când pe lângă noi trece cortegiul funerar.