Era duminică și toată lumea din camera noastră își încălța bocancii ca să meargă la ședința de azi a cenaclului Mateevici.

 Nistor s-a pornit spre ușă, strigându-ne peste umăr:

- Vă aștept în curte.

- Dar mai stai și tu o secundă că ieșim și noi imediat, a încercat să-l oprească Veaceaslav Ceremuș.

- Dacă nu fumez chiar acum o țigară, mă împușc sau te împușc pe tine,  i-a spus Nistor și a ieșit.

- Ok, du-te atunci, i-a spus Ceremuș mustăcind. Veaceaslav nu fuma și nu știa ce înseamnă să te trezești dimineață și să nu fi fumat încă nicio țigară.  Eu știam, dar eu nu aveam țigări.

Ceremuș își trânti geaca pe el și se uită întrebător la mine.

-Tu nu vii?

-Aș vrea, dar nu am cu ce, i-am spus eu și i-am povestit cum aseară mi s-a dezlipit talpa de la un bocanc, chiar în fața căminului. Norocul meu, că dacă mi se dezlipea în oraș, oare ce naiba m-aș fi făcut? Afară era iarnă și un ger de crăpau pietrele, iar eu am rămas desculț și nu aveam cu ce să ajung la cenaclu, deși îmi doream foarte tare.

-Ți-l duc eu la un atelier de cizmărie.

-Dar e cam departe. E tocmai lângă piața centrală.

-Știu, dar nu face nimic.

-Și nu ai să întârzii la cenaclu?

-Da cenaclu nu începe la unsprezece?

-Ba da.

-Atunci o să reușesc. Ba chiar ai să reușești și tu, m-a asigurat Veaceaslav, care mă adăpostise în camera sa de cămin, de cum m-au exmatriculat de la facultate și m-au dat afară din cămin. O nenorocire însă nu vine niciodată singură, pentru că milițienii mă căutau pe la Flutura ca să mă trimită în armată. Adică nici la Flutura nu mă mai puteam întoarce de frica milițienilor și mă ascundeam pe la prieteni, până m-or prinde. Era un risc să merg și la cenaclu, pentru că și acolo puteau să apară sticleții, dar atmosfera de la Mateevici unde oamenii spuneau poezii și cântau cântece în limba română era atât de faină că nu mă înduram să nu merg. A revenit Veaceaslav, cu o față plouată. Atelierul acela de cizmărie din fața pieței centrale era închis duminică, și de altul nu știa. Deodată, s-a luminat la față.

-Știi ce, o să stau eu vreo două ore la cenaclu, după care o să mă întorc și o să-ți îți dau ție bocancii ca să poți merge și tu. Vrei așa?

-Cum să nu. Mă mai întrebi.

Peste vreo două ore, Ceremuș s-a întors transfigurat, pentru că se pare că cenaclul din duminica aia era unul aparte, ba chiar era și mai multă lume decât de obicei . Mi-a dat bocancii lui. Îmi erau un pic prea mari și le-am umplut botul cu niște ghemotoace de ziare ca să nu-mi patineze piciorul înăuntrul lor. După care am plecat.

Într-adevăr, Ceremuș avusese dreptate. Cenaclul din duminica aia era unul grozav. Am ieșit și eu pe scenă și am recitat câteva poezii de Stănescu, Păunescu și Doinaș. Dar și una de-a mea, încălțat în bocancii lui Ceremuș și lumea m-a aplaudat.

Veniseră așa de mulți oameni că nu se mai vedea zăpada de sub picioarele lor. Am plecat printre ultimii.

Ajuns la cămin,  l-am găsit pe Veaceaslav îmbrăcat. Acesta se pregătea să meargă la o întâlnire cu o fată pe care a agățat-o la cenaclul de azi și i-am întors bocancii.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare