Intrarea în temele războiului informațional ne arată dezvoltările care au loc chiar în aceste zile legate de perspectivele și presiunile cu care se va confrunta mintea umană, lumea noastră internă de zi cu zi, în viitorul apropiat și previzibil.

Deja războiul informațional a trecut la a patra generație și se fac studii intense de natură tehnologică către a cincea generație a jocului cu mintea omului, cu ceea ce percepe, cu ceea ce înțelege, cu ceea ce cunoaște și cât de alterate pot fi aceste etape în fixarea și generarea părerilor, opiniilor și alegerilor sale.

Dacă prima generație se referă explicit la dezinformare, propagandă, măsuri active și elemente de operațiuni psihologice, cea de a doua vizează obiectivarea constructului abstract în spațiul virtual și comunicarea dintre spațiul real și cel virtual, a treia se referă la accesarea individuală, dar pe bază de modele - pattern-uri ale întregii mase sociale, pe bază de big data, pentru a o viza în vederea alterării sau dirijării opțiunilor.

Generația a patra vizează în mod direct personalitățile care nu sunt tangibile prin instrumentarul tip Cambridge Analytica de a treia generație, cei 3-15% pentru care probabilitatea de influențare este nulă, în funcție de subiect, prin instrumentar specific, adaptat, tailor made, special definit pentru individul vizat după studierea sa amănunțită, cea mai clară metodă fiind character assassination.

În fine, deja se desenează perspectivele unei a cincea generații, care va apărea în circa 2 ani, atunci când tehnologia va permite atribuirea de “imagini reale” fiecărei figuri publice care poate transmite orice mesaj prestabilit vrem, audio și video. Imaginați-vă confuzia unei lumi în care Donald Trump declară război în video și audio, el însuși, manipulat ca imagine, și nu un actor sau o sosie, iar Emmanuel Macron își prezintă demisia în direct. Văzul, cel mai bogat simț și care aduce 87% din informație creierului uman, devine relativizat și fără perspective de selecție, de a discerne adevărul de fake, de realitatea prefacricată. Iar când în spațiul public nu e emisă doar o asemenea enormitate, ci 7 mesaje distincte și nuanțate pe o temă, confuzia este perfectă iar joaca cu mintea umană atinge apogeul.

Așa ajungem la post-Adevăr, post factual, și, mai departe, post-umanitate.

Post adevăr: originile sale teoretice și instrumentarul care a dus la validarea războaielor informaționale moderne

Post adevărul – post truth – este un termen utilizat din 1992, de către Steve Tesich în eseul “A Government of Lies,” apărut în The Nation. Asta consemnează Oxford Dictionaries, care notează, totodată, că e cel mai căutat cuvânt în 2016, când au apărut, de altfel, și cele mai multe lucrări legate de post-adevăr și război informațional sub diferite forme. Tesich susținea atunci ca istoria revelată după deschiderea arhivelor legată de Watergate, de scandalul Iran-Contras și de primul război din Golf demonstrează că "noi, ca oameni liberi, am acceptat și decis de bună să trăim într-un fel de lume post-adevăr”. Referințele sale discută cât de puțin cunosc oamenii obișnuiți din marile dosare și teme ale operațiunilor contemporane – speciale, clasificate, militare – și cât de mare e distanța între ceea ce se prezintă public și ceea ce absorbim și înțelegem dintr-o realitate sensibil mai complexă și care ne e refuzată în toate detaliile sale.

Definirea ulterioară a termenului/nonțiunii/conceptului de politici post-adevăr, post-factuale, sau post-realitate se referă mai degrabă la o cultură politică în care dezbaterea face apel mai degrabă la emoții fără legătură cu detaliile politicilor concrete, în care propaganda rezumată în talking points(ideile generale stabilite de strategia de comunicare, repetate unanim de grupul în cauză) care ignoră pe deplin faptele și realitatea înconjurătoare. Post-adevărul nu înseamnă contestarea sau falsificarea faptelor și a opiniilor experților, ci trimite totul într-o subordonare totală față de emoțiile provocate publicului, care ignoră adevărurile și faptele prezentate obiectiv, fiind orbit de emoții și porniri umorale.

E o întreagă dezbatere cât de nou sau de vechi e războiul informațional, la fel și politicile populiste, ce recurg la emoții. Unii susțin că aspecte de această factură datează de când există politică și dezbateri în Agora, din Grecia Antică, totuși explozia post-adevărului este legată indisolubil de Internet și social media, de capacitatea oricui de a transmite unui public larg, necontrolabil, dar conectat la rețea, idei și emoții profunde care-i afectează opiniile. Și e profund legat de schimbările sociale produse de tehnologie, cu precădere de social media.

Originile post-adevărul: filosofia clasică, tehnologia, populismul

Bernard-Henri Lévy a fost cel care a încercat să explice paradigma post- adevărului, cu toate componentele sale. Filosoful francez vorbește despre trei componente ale acestei dezvoltări a realității umane cu care va trebui să ne obișnuim:

există “un suspect filozofic, un vinovat tehnologic și un responsabil profund politic” al zilelor de astăzi și acestei năpaste a post- adevărului.

Astfel, totul a plecat de la filozofia modernă. Toți cei ce pun sub semnul întrebării Adevărul își au originea în gândirea filosofică a lui Friedrish Nitzsche, care pune sub semnul întrebării a Adevărului ca un absolut. îl relativizează, mai mult, îl așează ca parte egală a dreptului de a exista și a fi analizat ca Minciuna. Nitzsche se întreba De ce Adevărul să aibă valoare mai mare decât Minciuna? E un semn mare de întrebare pus atunci și dăinuie și azi, iar efectele acestui silogism filosofic, care exclude raportarea etică, morală, sau sistem axiologic complex și duce la lumea nebună de azi.

Dar, într-un fel, e revenirea în ciclu a unei idei clasice a filosofiei grecești. E renașterea ideii cea mai veche a filozofiei – școala de gândire a sofiștilor – și a perpetuei lupte de idei între Filozofii și Sofiști. Sofiștii puneau sub semnul întrebării pe proprietarul, deținătorul Adevărului absolut. Doctrina lor este că Socrate și Platon nu au dreptul, nu pot reclama că dețin Adevărul. Astfel că, cu toții suntem, cu social media, reîncarcarea sofiștilor în lumea modernă.

Interferența tehnologică, odată cu apariția internetului și a rețelelor sociale, a dus la democratizarea absolută într-un spațiu virtual, dar care atacă direct mintea și percepția omului real, conectat la acest spațiu. Democratizarea a făcut ca să se înregistreze o explozie cu consecințe enorme prin promovarea unei idei generoase, fiecare adevăr, fiecare idee să aibă o valoare egală. Și să se confrunte cu competiția celorlaltor idei, pentru a vedea care e mai ascultată, mai prizată.

Nu-i vorba, asta a fost și o verificare a naturii umane, spun eu, o verificare absolută a modului în care arată omul, cu adevărat, pe medie, și care e natura spiritului uman, cât contează individualitatea și cât spiritul de turmă. Ține de educație, obișnuințe, tradiții, trăsături caracteristice, dar și de societate, de relaționare, spiritul comunitar și ierarhizare naturală a ei.

Deci Internetul și social media a făcut ca fiecare propoziție și fiecare părere să fie egală. Am ajuns la o democratizare absolută a Adevărului, fapt care a împins mult dincolo de Nietzsche relativizarea Adevărului. Nu mai e vorba despre acordarea unei valori etice superioare Adevărului în raport cu Minciuna, aici e vorba despre egalarea tuturor nuanțelor – care au valoare similar în competiția propozițiilor de pe internet - dintre Miniciuna extremă și Adevărul absolut. Mai mult, egalizează și sursa acestor idei apărate, a idiotului pus alături de geniu, de cunoscător, de expert, de profesionist. E un dezastru. Nu neapărat absolut. Levy susține că face parte din natura și devenirea umană, că omul e obligat, în devenirea sa, să se confrunte și să se adapteze și la această etapă a evoluției, pentru a putea rezista viitorului.

În fine, politicienii populiști sunt a treia sursă-vinovat al problemei. Aici intrăm deja în abordări care-l amintesc pe Kafka sau Eugen Ionescu, un teatru al absurdului. Populiștii recurg la emoții, dar principala lor idee este că Adevărul nu e Adevăr, Adevărul e ceea ce spun eu. Așa au apărut Nazismul, Absolutismul modern, Autoritarismul. E noua idee care impinge, însă, prin consecințe, la absurd și la distrugerea libertății, și la controlul absolut al centrului, oricare ar fi acela, asupra popoarelor, societăților, națiunilor, lumii.

De la post-adevăr, la post factual și post umanitate

Dacă post-adevărul înseamnă relativizarea valorii Adevărului, chestionarea deținătorului adevărului (sofiști), egalarea ca valoare a Minciunii cu Adevărul(Nietzsche), democratizarea Adevărului (social media, toate propozițiile sunt egale, indiferent de emitent și de legătura cu Adevărul), aici vorbim exclusiv despre legătura percepției umane, a înțelegerii umane cu Adevărul. Cu realitatea. Vorbim despre interpretări, despre emoții care alterează înțelegerea adevărului sau obstrucționează și dirijează Adevărul nostru individual. Dar nu afectează faptele.

Post factualul începe de acolo de unde vorbim despre paradigma Ceea ce vezi nu este Adevărat, Ceea ce percepi cu simțurile, nemijlocit, nu e Adevărat, respectiv despre alterarea faptelor prin prisma alterării percepției. Nu mai e vorba despre interpretare, ci despre alterarea fundamentală a faptelor petrecute. Abordarea populistă Adevărul e ceea ce spun eu că este Adevărul care transformă faptul în non -fapt sau în opusul său.

Acest tip de abordare, care e combinată cu cenzura mass media, blocarea libertății presei, liberei circulații a ideilor, libertății de exprimare, impinge societatea vizată către autoritarism, către dictatura. Dacă ne uităm azi la modul de prezentare oficială a Kramlinului, prin purtătorii săi de cuvânt, a agresiunii Rusiei în Ucraina, a doborârii zborului MH 17 deasupra Donbasului, a otrăvirii cu Novichiok a lui Serghei Skripal, a ingerinței în alegerile din SUA și din alte state, vedem sensul mișcării. Manipularea Adevărului, cu construcția alternativelor realității, alterează pur și simplul faptele pentru publicul rus și cel captiv. Sau, după cum spunea Bernard Henry Levy, “Nu te poți abține să crezi că Putin e comandant al Țării sale, e istoric șef, Jurnalist Șef și vrea să șteargă, să rescrie, să reinventeze istoria trecutului”.

Aici referința e transparentă la Francoise Sagan, cea care spunea “Nimeni nu știe niciodată ce vă rezervă trecutul” – cu referire directă la alterarea și rescrierea istoriei în viitor. Aici suntem cu regimurile populiste și post- factualul. Faptele sunt rescrise, nu reinterpretate, ci schimbate dramatic. Mai știm și noi istoria eroismelor lui Ceaușescu, rescrise după preluarea puterii de către acesta, în 1965. Se rescrie istoria și în Polonia actuală, cu rolul opoziției Solidarnosti. Se distruge imaginea și rolul lui Lech Valensa, îl reașează pe Geremek în prim plan. Asta fac politicienii populiști. Post- factual.

Post-umanitatea e și mai tragică, și se leagă direct ce o altă creație a omului, artifical intelligence - a.i.. Un mecanism de învățare automată, independentă, a unor mașini, capabile să manipuleze infinit mai multe date decât ființa umană, cu infinit mai multă eficiență, sigur în fracțiuni de secundă, și care pot reproduce realitatea destinată oricărui simț uman, cum pot altera mintea umană în mod programat.

Totul a plecat de la supra-utilizarea a.i. în detectarea fake news. Am învățat mașinile să coroboreze elemente de limbaj, le-am învățat să traducă, să citească, să scrie versuri (nu poezii!!!), să priceapă gramatici și sintaxe, să creeze fraze corecte în orice limbă, mai corecte decât vorbirea oamenilor reali. Mai mult, le-am învățat să recunoască fețe, să interpreteze gesturi, să creeze grimase, și astăzi programul prin care un text și o imagine a oricui, împreună cu vocea sa, pot crea declarații “autentice”, factuale, care sunt transmise pe scară largă mai necesită până în doi ani timp pentru perfecționare. Atunci să te ții război informational!

Spuneam mai sus, cum e să te trezești cu un motor de inteligență artificială care crează din algoritmi și utilizează mega-date, imaginea reală a unui lider care susține un discurs plecând de la text. Cu imaginea, vocea și ticurile de comportament mai autentice decât chiar originalul. Ei bine, din acest punct, prognozat peste doi ani ca realizare tehnologică, avem un caz clar al unui mecanism superior ca memorie, viteză și accesarea informației Omului, care afectează universul intern personal al fiecărui individ și ne alterează psihologic. Aceasta este post-umanitatea.

Și nu e vorba despe un caz izolat, nu e vorba despre cunoscători, ci despre o întreagă populație umană care va trebui să se confrunte și să se adapteze la stresul acestei realități post-umane, care ne afectează profund la nivel individual, pe toți. Aici contează reziliența umană și posibilitatea ca să existe adaptabilitatea la aceste dezvoltări ale unui viitor apropiat. Și tot ea va trăda conținutul și capacitatea umanității, în întregime sa, de a se adapta, vom ști cum arată omul mediu, umanitatea în totalitatea sa, luptând cu aceste adevărate boli psihice ale viitorului trăirii în spații virtuale paralele, concomitente, o schizofrenie a trecerii constante între realități plăsmuite și viața de zi cu zi, factualitatea, adevărul și umanitatea.

Cum ne adaptăm la post-adevăr, post-factual, dar mai ales la post-umanitate?

Firește că există forme de a reacționa la post-realitate, acum și în viitor. Orice construct uman are și antidotul, chiar dacă apucă să fie folosit ca armă deja împotriva umanității însăși. Vedem azi reacțiile la generații de război informațional trecute, vedem astăzi și antidotul constant ce însoțește construcția responsabilă a noilor descoperiri tehnice, inclusiv ale inteligenței artificiale în acțiune.

Niall Ferguson, celebru istori de la Hoover Institution, Stanford University, e cel care face pledoaria cea mai importantă a ciclurilor istorice Kondratiev și interpretării istoriei care se repetă. E sarcina unui istoric aplicat, susține el, să aleagă din viitoruri multiple pe cel relevant, condamnând și afirmând că e șocat cât de des politicienii și jurnaliștii se duc la analogii greșite pentru viitor. Ferguson susține că „Tehnologia e importantă, dar din ce în ce mai puțin importantă, de fapt, în viitor, se schimbă foarte repede și creează rupturi dese, deci durata de viață a unei tehnologii e mult mai mică decât era altădată. Computerele și social media au impact major, dar se elimină mai repede decât presa anilor 50”.

Ce e nou e descentralizarea comunicațiilor. S-a întâmplat cu presa tipărită deja și social media a adus schimbări de impact dar destul de reduse în timp, pe care le învățăm. O analogie nu suficient de relevantă azi chiar dacă invită democrația și blochează autoritarismul de atunci. Diferența este nu numai accesul la baze de date practic infinită, la practic nici un cost pentru oricine din lume care e conectat la Internet, ci înseamnă și accesul oricui la mase mari de oameni în interiorul oricărei societăți, controlabili, influențabili, cunoscuți în datele lor personale și trăirile intime reflectate de rețelele sociale.

Ferguson susține că, impactul descentralizării informației și întărirea capacității și impactului asupra opiniei oamenilor duce, totuși, la recentralizarea puterii. Chiar și inteligența artificială poate însemna în timp un instrument care duce la creșterea controlului statului în fața individului.

Totuși nu cred în ipoteza asta. Ei bine diferența e creativitatea, iar modelul cel mai clar, exemplul și argumentul în acest sens vine din China, unde baze enorme de date copiate din tot traficul de pe Internet creează cunoaștere ce e dată pe tavă Partidului Comunist. Controlul politic duce la consecințe fundamentale, cred eu, și o regăsim în fiecare societate centralizată și în instituțiile politizate, care pierd uzul capacității de acțiune odată ce regula este adevărul politic, impus pe linie de sus în jos, nu profesionalismul și cunoașterea ce vine de la baza organizațiilor sociale și a instituțiilor profesionale.

Tot astfel și în post-umanitate, se repetă consecința fundamentală a controlului asupra societății chineze: controlul chinez asupra rețelele duce la implozie prin blocarea libertății de gândire și libertății de opinie, de experimentare liberă și a creativității. Diferența tehnologică, ca să-l parafrazez, aplicând la realitatea analizei noastre, din nou pe Niall Ferguson, capacitatea fantastică a inteligenței artificiale, a post-umanității ca etapă, e că șahul e cel mai bine jucat de către mașini. Dar pot ele să interpreteze și să creeze un joc mai bun decât șahul? Mai util pentru aplicații în viața de toate felurile și toate conjuncturile? Nu!

Oricât de puternice vor fi computerele, cel mai mare determinist e mintea umană și condiția umană. Asta e determinantă, indiferent de schimbarea de tehnologie. Sunt câteva constante ale omului. Și cred, în continuare, că epoca post-umanismului, așa cum am definit-o mai sus, nu poate distruge oamenii, societatea umană, condiția umană, și nici mintea umană. Chiar dacă creează un impact major, și schimbă fundamental ceea ce cunoaștem azi despre modul nostru de viață, învățare, cunoaștere și adaptare. Și e, într-adevăr, o provocare majoră a viitorului, care va face foarte multe victime colaterale, din rândurile oamenilor contemporani, care nu vor mai înțelege nimic și se vor izola în bule comode, incapabili de adaptarea la șocul viitorului.