Am mai fost în extraordinarul sat Socolari acum cinci ani, când am fost invitat la o lectură la tabăra de arhitectură PAO din satul vecin, Potoc.

Atât Socolariul, cât și Potocul sunt cunoscute ca sate de munte, cu case foarte frumoase, de piatră. Sunt la aproximativ10 kmde Oravița și dacă vrei să ajungi la Cheile Nerei, nu le poți evita.

Acum am fost invitat la o nuntă în Socolari. Mirii nu sunt din sat, dar vizitându-l de mai multe ori, în diferite tabere de creație, s-au gândit că e cel mai potrivit loc. Cu cinci ani în urmă, părintele Adrian din alt sat din zonă, Ilidia, era în plină renovare a bisericii vechi, împreună cu studenții de la arhitectură. Acum am putut admira rezultatul muncii: biserica arăta impecabil, aveai impresia că e neschimbată de la construcție, de 221 de ani.

După cununia religioasă din biserica din Ilidia, ne-am întors la pensiunea Thea din Socolari, acolo unde a avut petrecerea de nuntă.

Am avut impresia că ne aflăm într-o poveste: un sat cu case de piatră, foarte frumoase, renovate exact cum trebuie, fără modele trecătoare, cu oameni primitori și cu câini mari, dar blânzi.

M-a impresionat faptul că nimeni nu încearcă să strice atmosfera cu construcții de prost gust, dar la modă. Pensiunea, de exemplu, e construită de câțiva ani, dar nu ai spune, atât de bine se încadrează în arhitectura satului. Pe drum am văzut și alte sate frumoase, dar acolo oamenii au fost mai neciopliți, în loc să-și păstreze porțile vechi, foarte mari, așa cum se făceau pe vremuri sau să le înlocuiască pe cele stricate cu altele făcute la fel, au găsit cea mai proastră, variantă: să pună porți de termopan, un fel de imitație a celor vechi. Rezultatul a fost catastrofal.

În schimb, plimbându-ne prin Socolari și Potoc, ne-am convins că oamenii își dau seama de valoarea arhitecturală a satelor în care s-au născut sau în care s-au mutat.

Pentru că aici de câțiva ani (buni deja) s-au tot mutat artiști din Timișoara. E extraordinar să treci printre scârte de fân și să intri într-o galerie de artă, cum se întâmplă aici. Pictorul Gheorghe Fikl, cu lucrări vândute Casei Regale din Anglia, are în Socolari nu doar o galerie de artă, ci și un studio de muzică. Din păcate, de data aceasta, nu l-am întâlnit nici pe el, nici pe sculptorul Ștefan Bartha, probabil erau plecați în Timișoara. Nu aș ști să vă spun acum câte galerii de artă sunt în Socolari și Potoc: pentru că fiecare artist și-a făcut una, apoi, chiar și pensiunea Thea seamănă mai mult cu o galerie, atâtea lucrări originale are.

A doua zi după nuntă, invitații (în jur de treizeci) s-au plimbat prin sat. Eu am avut impresia că aș fi prin Mscheta sau altă localitate din patrimoniul UNESCO. Casele, podurile peste pârâu, chiar și ruinele arătau impresionant. Dacă acum cinci ani pe aici se puteau cumpăra casele relativ ieftin, acum nu cred că mai e așa. Pentru că oamenii, ca în proverb, au sfințit locul.

 

Am plecat cu mașina cu niște prieteni veniți din Berlin. Mare ne-a fost bucuria când ne-au întrebat dacă nu ne deranjează să coborâm prin Cheile Nerei. Într-adevăr, mi se părea bizar să plecăm fără să le revedem. Între timp, văzusem cum la pensiune tot apăreau oameni veniți la Cheile Nerei să întrebe de cazare, dar nu mai erau locuri, ceea ce arăta ceva.

Am revăzut cascada Văioaga, unde mi-am spart un genunchi, tot privind în jur.

 

A urmat altă cascadă, în trepte impresionante de calcar, dar căreia nu i-am aflat numele.

Sunt atâtea frumuseți aici, că nu le mai reții numele  tuturor. Lacul Ochiul Bei ne-a lăsat iarăși muți de la albastrul său.

Am prins cascada Beușnița fără apă, pentru că dispărea de sus la un moment dat, dar am avut și aici o experiență. Am intrat în grote și am văzut cum izvora apa din pământ.

 

La întoarcere am oprit la o dugheană de lângă o păstrăvărie, am băut cafea și am mâncat clătite, simțind că am avut norocde niște zile și priveliști minunate. Le-am mulțumit în gând mirilor dragi (și inspirați) și le-am dorit încă o dată casă de piatră (ca în Socolari)!

PS: Deși am fost de două ori în Cheile Nerei, Potoc și Socolari, mi-au mai rămas încă foarte multe de văzut prin împrejurimi. Probabil că asta au simțit și artiștii timișoreni care au hotărât că nu trebuie să se întorcă, ci să rămână.