Mi-e atât de silă când scriu acest text, că îmi vine să fac din titlu o propoziție și cu asta să termin: ne batem joc de români în Anul Centenar.

Nu vreau să repet lucruri pe care le știm cu toții foarte bine: că fără România Moldova e o căruță dărăpănată fără cal, că limba..., că istoria..., că noi... Vreau să vorbesc despre noi, moldovenii, cât de scârboși, tâmpiți și sado-masochiști suntem. Spunem ospitalitate moldovenească, dar nu le spunem celor care intră în Moldova că la început vor fi umiliți la vamă, apoi că trebuie să se ferească de hoții mărunți, de gopnici, că până să ajungă la ceaunul cu sarmale e posibil să aibă ochii vineți, apoi, după un pahar de vin, moldoveanul poate să-ți învinețească și el ochiul, că doar așa e cu ospitalitatea pe la noi. Dacă totuși cel venit în Moldova are nervii tari și vrea să se stabilească aici, atunci se începe distracția cu birocrații. OK, ți se cer tot felul de certificate și în străinătate, dar la noi parcă totul e în batjocură, peste tot sunt cozi, totul e business murdar (face și statul un ban cinstit, nu?, că de unde atâtea bănci ca să le jefuiască?).

Un loc aparte la inimă îl au moldovenii pentru frații noștri români. Am în vedere cetățenii români. Noi cu toții vrem cetățenie română, cât mai ușor, sau, cum spunea părintele Borșevschi – gratis, cu colaci, nu cu bani. În schimb, când e vorba de-a da cetățenia moldovenească, ne purtăm de parcă ar fi vorba de cel puțin premiul Nobel pentru Pace. Știu asta pentru că soția mea e cetățean român care stă deja de 8 ani în Moldova. Aici muncește, aici își plătește impozitele. Și ce primește înapoi? Scrisorici despre supravegherea ei de către SIS de la ex-consilierul prezidențial (pe când nu era ex), Ion Păduraru, cu aluzii, că doar așa suntem noi, mai deștepți ca străinii, care nu pot fura curent electric direct de la stâlpi. Nu vreau să-mi imaginez acum ce i-ar scrie consilierii lui Dodon, față de cei ai lui Timofti.

Ca de fiecare dată când vine timpul să-și depună actele pentru legitimația de ședere temporară, ieri am mers cu soția la Biroul de Migrație și Azil. De data aceasta a vrut să depună actele pentru ședere permanentă, pentru că e masochism curat să-ți dorești să stai periodic în rânduri pentru șederea temporară. Nu, nu am mers pentru că aș fi un soț grijuliu, ci pentru că așa îți cere legislația moldovenească: cetățeanul moldovean să-și dea acordul ca soția/soțul să stea în minunata lui Patrie, cum nu mai vezi pe întregul glob. Adică printre actele duse la biroul de migrație și azil trebuie să fie și soțul (adică eu), care să scrie: subsemnatul, Vakulovski Alexandru, sunt de acord ca soția mea să locuiască în R. Moldova. Și dacă n-aș fi de acord, ce s-ar întâmpla, tovarășilor birocrați?

Anul acesta însă birocrații s-au întrecut pe sine. Pe lângă toată hârțogăraia, a mai apărut și certificatul de cunoaștere a limbii de stat. Nu româna, nu „moldovneasca”, ci limba de stat. Adică el, birocratul, nu știe nici măcar ce limbă vorbește, dar vrea certificat. Certificatul se obține la Ministerul Educaţiei, Culturii şi Cercetării, după un examen care nu se face chiar în toată ziua și pe care îl primești cândva, deci între timp ești taxat că nu ai dus „spravka” la timp.

Să-i ceri unui român certificat de cunoaștere a limbii române e un idiotism, desigur. Păi fiecare moldovean știe că ultimul cioban din România vorbește mai bine româna decât Dodon sau Plahotniuc, ca să nu mai zic de nivelul de cunoaștere al deputatei Hrenova. Nu mai spun că soția mea lucrează la Uniunea Scriitorilor unde nu vorbește în chineză, că același Minister al Culturii care acum îi cere „spravkă” i-a premiat cărțile anterior.

Acest lucru se întâmplă în Anul Centenar, când Moldova pupă fonduri din România pe tot felul de activități, festivaluri etc., în schimb n-are nici o greață să-și bată joc pe față de cetățenii români. Și la guvernare nu sunt socialiștii, ci „europenii”, dar care-i diferența?