Bicicleta mea de acum- vă spun drept- nu este a mea. Bicicleta asta albă cu care poate m-ați văzut în oraș, nu e a mea.

Pe a mea mi-au furat-o din fața casei, dar bicicleta de acum mi-a dăruit-o Dumitru Grosei. Bicicleta asta portugheză, strălucitoare, performantă, care dezvoltă o viteză uluitoare am primit-o de la Dumitru Grosei, după ce am rămas fără bicicleta mea- poliția nu mi-a mai găsit-o nici până azi.

Că am rămas fără bicicletă m-am plans într-o seară lui Dumitru Grosei la el acasă, în bucătărie, iar el m-a întrebat pieziș:

-Da tu ce prărere ai despre poezia și proza lui Leonard Tuchilatu?

Nici una, nici două, Dumitru trecuse la un alt subiect și eu nu m-am supărat pentru că, nu-i mai spusesem asta până atunci, dar mă dădeam și eu în vânt (mă dau și acum) după poezia și proza lui Leonard Tuchilatu ; în studenție am fost chiar un fan al lui Tuchilatu- în fiecare zi ieșeam în oraș cu cartea aia galbenă a lui Leonard în geantă, din care le citeam poezii tuturor cunoscuților, iar după proza sa, „Sol”, am făcut chiar și o piesă de teatru și i-am dus-o lui Andrei Vartic în biserica aia catolică unde își prezenta el spectacolele sale de teatru s-o monteze, dar acesta nu mi-a montat-o.

În loc de asta, a preferat să mă întrebe dacă știu cine a inventat pentru prima dată roata. Nu știam, Poate, de aia, nu mi-montat textul.

-Da, îmi place foarte tare, mi-am sonorizat eu gândurile din cap și i-am povestit lui Dumitru cum după eșecul cu Andrei Vartic am înființat împreună cu o mână de prieteni cenaclul Sol.

- Da știi că și eu am înființat un cenaclu consacrat lui Tuchilatu?

Nu știam.

- Da, și eu. Iar la începutul anilor nouăzeci i-am publicat o antologie în România. Este că e cel mai important poet din anii șaptezeci- optzeci din literatura română din Basarabia?

-Este.

-Atunci hai să bem de sufletul lui.

-Hai.

Și am băut. Am băut vin. Am băut toată seara până Dumitru și-a terminat tot vinul din casă. Beam și citeam- Dumitru a adus în bucătărie cartea aia de poezie de Tuchilatu pe care el a editat-o în România- din Tuchilatu. Apoi a dispărut. A coborât în beci, eu credeam că după vin, că mai are vreo sticlă ascunsă în vreo tainiță, dar el s-a întors cu o bicicletă, cu această bicicletă cu care eu acum mă plimb prin oraș și mi-a spus:

-E a ta. Ți-o dau de sufletul lui Leonard Tuchilatu. De pomană. Pentru că îi înțelegi poezia și îți place.

Îl știam pe Grosei de gesturi largi, dar ăsta l-a întrecut pe toate.

Am mers să udăm bicicleta pe o terasă din zonă, unde eu m-am făcut clei. Dumitru, nu, dar eu, da. Eram așa de beat că nu mă mai țineam pe picioare și Dumitru a vrut să-mi cheme un taxi, dar eu am refuzat. Care taxi, când aveam bicicletă? Bicicleta mea.

Cu toate că nu mă puteam ține pe picioare, m-am suit pe bicicletă și am început să dau din pedale și până acasă nu am căzut nici măcar o singură dată, deși am traversat tot orașul, de la Botanica la Sculeni, l-am traversat beat tufă, tot orașul pe o bicicletă pe care nu am mai mers până atunci, pe o bicicletă pe care Dumitru Grosei mi-a dat-o de pomană, pentru că a descoperit că știu cine e Leonard Tuchilatu. Niciodată nu am căzut. Ce bine e să-ți placă poezia, dar mai cu seamă poezia lui Leonard Tuchilatu.

NOTĂ AUTOR: Parantezele deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare