Deşi e un roman de debut, Câinele de bronz al Emanuelei Iurkin nu seamănă deloc cu o carte a unui începător. Frazele se leagă coerent, fiecare cuvânt e la locul lui, nimic nu e în plus, din contra, simţi că naratorul ar putea să-ţi spună mai multe, doar că el nu vrea să-l auzi tu, ci un alt tu – personaj cheie al cărţii.

Naratorul Câinelui de bronz e o fată din familie monoparentală, care a crescut cu bunicii, în timp ce mama munceşte la Moscova. E o situaţie destul de des întâlnită în Moldova, nu-i aşa? Am putea vorbi acum de o generaţie de copii care au crescut cu bunicii, pentru că părinţii lor sunt plecaţi la muncă în străinătate.

Pe Emanuela Iurkin însă nu o interesează să ne spună povestea şi tocmai în asta constă farmecul romanului. Naratorul se adresează celui absent – tatălui, pe care vrea să-l înţeleagă, dar cel mai mult, să-l apropie. Multe poveşti sunt doar sugerate prin fragmente, de parcă noi le-am cunoaşte deja. De aici vine şi poezia romanului. Am putea spune că e vorba de fapt despre un poem, atât de concentrat e textul. Câinele de bronz e un poem în aceeaşi măsură în care e şi Moscova – Petuşki al lui Vededikt Erofeev.

În roman nu vedem nimic ce pare fals, autenticitatea pare lipită de fiecare pagină. Nu degeaba scrie Alexandru Cosmescu pe coperta a patra: „Ceea ce reușește ea să facă în acest text e visul oricărui autenticist: suprapunerea maximă dintre discurs și trăire.

Acțiunea se desfășoară, de fapt, în mintea/sensibilitatea/fluxul experiențial al unui eu narativ vulnerabil și lucid – perfect transparent sieși, în cele mai intime resorturi, fapt ce-l face, tocmai, neîncrezător în ceea ce simte – care e un loc al deschiderii pline de dragoste spre alte două personaje centrale, ambele masculine”. Pe lângă cele două personaje masculine pe care le aminteşte Alex, aş adăuga şi al treilea personaj, feminin – mama, absenţa căreia e simţită de narator chiar în momentele în care o întâlneşte şi de care nu prea apucă să se bucure.

Cred că nu greşesc cu nimic când spun că prin Câinele de bronz Emanuela Iurkin a devenit o revelaţie a prozei feminine basarabene. Puţine pagini literare găseşti care ar conţine atâta depresie şi ascuâime, scrise impecabil. La nivelul frazelor Emanuela e poet, iar al textului în întregime – e romancier. 

Câinele de bronz al Emanuelei Iurkin este un volum necesar, atât pentru părinţii care au de gând să-şi abandoneze copiii, cât şi pentru adolescenţii care au rămas singuri, din diferite motive. Emanuela a şlefuit textul până a ajuns la nerv. Dacă romanul ar fi citit de mai multă lume, sunt sigur că oamenii s-ar gândi mai mult înainte de-a pleca de acasă.

* Emanuela Iurkin, Câinele de bronz, Ed. Cartier, Chişinău, 2017