Când sâmbătă am mers în Grădina Dendrologică pentru a-mi ține atelierul de scriere literară „Vlad Ioviță”, Simona Halep pierdea, pierduse primul set și primele două ghemuri din setul al doilea și se îndrepta vertiginos spre o nouă înfrângere dureroasă și dramatică. 

Sloane Stephens era invincibilă, de parcă nu ar fi jucat singură pe teren. De parcă alături de ea ar mai fi evoluat încă vreo trei tenismene. Sloane era peste tot și lovea năprasnic mingile. Returna tot. Îi intrau toate loviturile, ca anul trecut lui Ostapenco și mai anțărț Șarapovei. 

Dacă e să fiu sincer, nici nu mai voiam să mai uit la meci și să înghit o nouă porție de suferință. Era prea mult. Se vede că așa ne e dat, să ne înecăm la mal, îmi spuneam cu amărăciune. E o vrajă, pe care nu o putem rupe. E un blestem care ne urmărește.

Toată ședința însă am stat cu gândul la Simona și m-am rugat să-și revină, deși nu mai credeam că va putea. Totuși, când am terminat atelierul, l-am rugat pe Artiom să intre pe net și să afle cum s-a terminat finala. „Simona a câștigat Roland Garros-ul”, mi-a spus Artiom. „Cum?” „Simona a câștigat Roland Garros-ul, mi-a repetat Artiom. Ține cupa în brațe. O îmbrățișează ca pe un copil.”

Nu-mi venea să cred că Simona a câștigat, dar mă bucuram. M-am bucurat de parcă eu însumi aș fi câștigat Roland Garros-ul. Cu toate astea, îmi aduceam aminte foarte bine că atunci când am plecat de acasă Simona pierduse un set și primele ghemuri din setul al doilea, și înfrângerea părea inevitabilă. Simona pierdea.

Oare ce se întâmplase în răstimpul acela în care eu am deconectat mâhnit teve-ul și am mers să-mi țin atelierul că a câștigat? Oare chiar s-a întâmplat o minune?

Abia așteptam să ajung acasă ca să citesc cronica meciului și să vizionez cadre din finală, pentru a înțelege oare cum a fost posibil acest miracol. Căci, îmi e clar că a fost un miracol.

După ce am ajuns acasă, am citit tot ce s-a scris despre acest meci și am urmărit toate secvențele video din această finală incredibilă.

Într-adevăr, Simona a renăscut după ce eu am stins televizorul. Eu nu am mai crezut în ea, dar ea a crezut. Și a luptat până la capăt.

Ceea ce s-a întâmplat sâmbătă a fost o minune, iar eu de sâmbătă și până azi trăiesc o stare de euforie. Simona, ai reușit să ne faci viața mai frumoasă, cum mai reușește să ne-o facă doar literatura. Îți mulțumesc mult pentru asta, Simona. Avem cu toții atâtea de învățat de la tine!