În „Amintirile din copilărie”, Ion Creangă spune povestea holerei care izbucnise violent în prima jumătate a secolului al XIX-lea. Fiind copil, trata în glumă molima. Când însă el însuşi sa îmbolnăvit, „doftorii satului” l-au frecat bine cu oţet şi leuştean şi lau înfăşurat întro pânză cu „hoştine fierbincioase”.

Când dă holera peste tine

Holera a fost adusă în 1831 de armata rusă, când Moldova şi Ţara Românească se aflau sub administraţia militară rusească. Ravagiile ei au fost cumplite. De altfel, ca și în întreaga Europă. 

La depărtări de ani, firește, istoricii, calculând numărul victimelor, vor concluziona că ciuma a făcut mai mulți morți decât holera. Asta contează însă doar pentru statistică. Pentru oamenii care au trăit în acele vremuri holera era un prăpăd. Bucureștiul și Iașiul au pierdut în urma acestei oribile boli contagioase o treime din locuitori. A fost decimat Banatul.

De atunci a apărut expresia românească „a da holera peste cineva”. Oamenii recurg la această alegorie când vor să spună că s-au speriat foarte tare. Că a intrat spaima în ei. Același Ion Creangă scria „A  și dat holera peste mine; și m-a frământat, și m-a zgârcit cârcel, și-mi ardea sufletul în mine de sete”.

Despre stadiul actual al vieții politice de la noi s-ar putea spune că am scăpat de ciumă și am dat peste holeră. De două decenii și ceva Republica Moldova nu reușește o schimbare efectivă a clasei politice. 

O apă și un pământ

Toate partidele sunt împânzite sau de foști nomenclaturiști, sau de profitorii regimurilor instalate de ștabi sovietici de altădată. Chiar dacă treptat apar oameni și formațiuni noi, asta nu schimbă situația semnificativ. Clanurile vechi se reproduc la putere prin progeniturile lor de sânge sau de idei. 

Oricum s-ar nume partidele, indiferent ce etichetă ideologică poartă pe piept, toate până la urmă sunt o apă și un pământ. Este adevărat că cei care se declară proeuropeni, de ochii lumii, trebuie să-și respecte culorile politice cu care apar în fața alegătorilor. Dar tot atât de adevărat este faptul că ei nu încetează să joace la două capete. Să se uite cu un ochi la slănină și altul la făină. Să se pună bine pe lângă Bruxelles și să flirteze totodată cu Moscova.

Tocmai de aceea, deși s-au înregistrat progrese și pe plan economic, și pe cel social, reformele sunt niște paliative. Niște jumătăți de măsură. Se face un pas înainte și doi înapoi. 

Pe de o parte, fostele guvernări au obținut pentru Republica Moldova statut de membru asociat al UE. Pe de alta însă, au respins Pachetul III energetic european, perpetuând astfel dependența noastră de gazul și petrolul Rusiei. Și exemplele pot continua cu nemiluita.

Parcă am fi blestemați. Orice tentativă de renovare a instituțiilor și clasei politice este pervertită și întoarsă pe dos. Orice efort pare zădarnic. Orice inițiativă se dovedește a fi sterilă. 

Prostia încremenită în proiect

Republica Moldova, parafrazându-l pe Immanuel Kant, pare a fi prostia încremenită în proiect. Scleroza societății noastre este totală. Ne zbatem mult, dar tot efortul nu-i decât muncă sisifică. 

Suntem încă o republică ex-sovietică antrenată într-o tranziție fără de sfârșit și fără sens. Creăm impresia că trăim un ex-destin cu politicieni în mare parte de o altă generație decât cea sovietică, dar cu aceleași apucături vechi: nepotism, paternalism, corupție, cleptomanie etc. 

Ne bălăcim într-o dimensiune a foștilor. Și nu contează că pe scena politică mișună figuri noi. Vedem fețe tinere. Degeaba însă. Foști nu ne naștem, foști devenim. 

Suntem captivii unui univers al trecutului conservat. Până și cei care se refugiază cu visele în viitor, se complac într-un prezent amorțit în sechele comuniste. Deși ni se pare că suntem în căutarea progresului, umblăm de fapt după potcoave de cai morți.

Ultimele alegeri din Chișinău au arătat o dată în plus că democrația este o posibilitate, nu o magie. Fără metanoia forului interior, fără o reînnoire a minții și a spiritului nu avem cum reuși o schimbare efectivă în exterior.  

Nu știm să alegem neghina din grâu

Dacă nu știm să alegem neghina din grâu, degeaba alegem. Votăm afișe, nu esențe. 

Astfel, ne scriem noi înșine niște scenarii negre. Ajungem, singuri și nesiliți de nimeni, în situația în care trebuie să alegem între ciuma roșie și holera plutocrației. 

Am scăpat de Ceban și PSRM, partidul megafon al lui Putin în Republica Moldova. Foarte bine, desigur, că ne-am descotorosit de el măcar în capitală. Chișinăul a demonstrat că niciodată nu va permite să învingă partida filorusă.  

Dar cu ce ne-am ales? Am votat, în disperare de cauză, pentru că n-aveam încotro, o etichetă proeuropeană pentru un produs politic îndoielnic. 

Nu mai vorbesc de originile obscure ale Platformei DA care nu-i decât o aripă politică a businessului lui Victor și Viorel Țopa. Pe această temă s-a scris mult, argumentat și cu lux de amănunte. 

Țin să amintesc doar de geneza acestei formațiuni, consemnată în actele juridice. PPDA-ul lui Andrei Năstase s-a născut pe osatura Partidului Forța Poporului, creat de un ofițer GRU, chiar Nicolae Chirtoacă recunoscând lejer acest fapt. 

Cercul vicios al imposturii la noi nu se rupe nicidecum. Ne rămâne doar să mai constatăm o dată: revoluţiile sunt declanşate de romantici, continuate de naivi, iar de ele profită lichelele.