Mişa apăruse în satul socrilor mei cam odată cu Gorbaciov. Ăsta pe micul ecran, evident (pentru că la propriu, e-he, ce mai drum s-ar fi croit printre dealuri şi cu ce dale s-ar fi sulemenit hudiţele!), celălalt, de, în trup (puţin) şi haine spălăcite, cu o cravată legată lălâu la gâtul subţiratic. N-ai fi dat o para chioară pe el, atât părea de oarecare.

După prima adunare de partid însă lumea a prins un fel de frică greu de explicat în termeni raţionali: decât să dea ochii cu proaspătul secretar de partid, mai bine cotea sau făcea cale întoarsă. Nici cotoii întunecaţi nu produceau un asemenea efect! Într-un târziu, intrigat de-a binelea, mi-am făcut treabă şi i-am păşit pragul: te umfla râsul să-l vezi tronând în chip de moviliţă la o masă cât toate zilele, cu portretul uriaş al părintelui popoarelor proptit pe tidva-i măruntă. Dar a fost suficient să deschidă gura că impresia s-a reconfigurat instantaneu. Vorbind, secretarul nu mai era o grămăjoară de oase acoperite de o piele serafică, ci o instanţă sinistră. Mult timp n-am înţeles de unde vine senzaţia asta (şi ea făcea oroarea localnicilor): din caracterul impersonal al discursului, ca să mă exprim academic. Mişa, altfel zis, vorbea cu gura rapoartelor lui Brejnev, era o pâlnie ambulantă. Vorbea la adunările de partid, la şedinţele cârmuirii, în câmp, la plenarele comitetului raional de partid, pe stradă, la magazin – oriunde! Şi era de o energie inepuizabilă, obstinat, surd la orice argument. Un posedat de partid! Nu te puteai pune în poară cu unul ca el: era incomparabil mai ieftin să tai poala…

Cu alte cuvinte, era un dogmatic complet lipsit de humor, de o platitudine desăvârşită, rigid până-n pânzele albe, un inclement fanatizat. Iar disproporţia dintre propoziţiile solemne, bine rodate în laboratoarele propagandei, şi figura lui părelnică accentua senzaţia de teroare. Un personaj kafkian, ce mai!…

Cât să fi trecut de atunci? Am sentimentul că o viaţă întreagă. Gorbaciov a intrat în istorie, podurile de flori, la fel. Limbă, alfabet, Snegur, Lucinschi, Voronin… Cupoane, bonuri patrimoniale, privatizări într-o veselie… Frontul Popular, Piaţa Marii Adunări Naţionale, discursuri incendiare, lume care îşi toca ultimele economii, transmiţându-le din mână în mână, prin mulţime, lui Roşca, la tribună, pentru cauză… Grigore Vieru, Ion Hadârcă (fostul secretar de partid al Uniunii Scriitorilor, autorul Bacilor mieilor chirilici, iar actualmente anticomunist vituperant), Leonida Lari – la microfoane, electrizând mulţimea… Un colaj aiuritor, care ne-a confiscat biografiile şi ne-a sleit veleatul…

Nu mi-am dat seama decât abia nu demult, când l-am reîntâlnit, că Mişa dispăruse estimp ca înghiţit. Alţii din tagma sa au făcut în toţi aceşti ani figuraţie prin varii consilii, pe liste de partid, au încropit averi, s-au dat în stambă. Şi-au păstrat adică vizibilitatea. Mişa e, probabil, singurul dintre foştii nomenclaturişti ai PCUS, care s-a băjenit în Occident după rost şi chiverniseală. Ni l-am putea imagina, la rigoare, pe fostul secretar de partid – groaza babelor şi a colhoznicilor mai dedaţi cu păhărelul (pentru că în vremea aceea declarase Gorby război alcoolicilor sovietici) – cum spală vesela sau dă cu mătura prin cutare bodegă de la Roma sau Torino; cum face pe băiatul de casă ori grădinăreşte în gospodăria capitalistului putrefact şi, mde, muribund…

Groază de ani bătuţi pe muchie, printre străini, într-o realitate complet diferită de cea pe care ai lăsat-o acasă… Unora le sunt de-ajuns câteva zile, ca să se preschimbe (mimetismul fiind o formă de adaptare şi o soluţie de supravieţuire, când nu reprezintă o insuficienţă de caracter). Mişa e dintr-un aluat dogmatic rar şi, pe cât se vede, indestructibil: mi-a recitat băţos aceleaşi precepte de pe vremea tinereţilor noastre, în cascade, beligerant, sorbind cu zgomot, muncitoreşte, din halba de „Stella Artois”, pe terasa bântuită de afişe electorale…

Specie teribilă! Trupul lor trăieşte în istorie, e perisabil ca şi ale noastre. Mintea însă le e ferecată ermetic în cavitatea unui concept, flotând peste realitate, în cerurile halucinaţiei. Biologicul lor, câteodată bicisnic şi umil, închide o entitate atemporală. Istoria nu le poate nici măcar vorbi. Ei, în schimb – vezi secolul trecut – se cred sincer chemaţi să-i ocârmuiască ecorşeul…