Schimbările masive în politica externă americană, dar și în forma de a guverna, după renunțarea de către Președintele Donald Trump la exponenții cunoscători și eficienți din administrația sa, dar conformiști și înclinați spre continuitatea și previzibilitatea gesturilor externe, au dus la reevaluarea posturii și pozițiilor și revenirea la abordările din campania electorală și din programul Președintelui SUA.

Astfel, politica agresivă și la risc maxim, cu speranța cutremurului și reașezării marilor dosare ale lumii în varianta favorabilă SUA, au dus la probleme generale privind alunecare spre război, tensionarea relațiilor transatlantice și divergențe cu lumea musulmană.

În privința inaugurării Ambasadei SUA la Ierusalim, pasul e unul ofensiv, cu costuri și efecte majore, mai ales că vorbim despre o temă complexă și delicată, unde efectele sunt de magnitudine mare. Totuși condamnarea SUA printr-o declarație a miniștrilor de Externe europeni este excesivă și riscă să tensioneze relațiile transatlantice și pe cele din interiorul Europei unite și este profund neproductivă. Ca și forcing-ul american, poziționarea în antiteză exclude dialogul și pregătește confruntarea în sânul Occidentului, de care se bucură, cu precădere, neprietenii din Răsărit.

Nici retragerea din Acordul nuclear cu Iranul nu este cea mai fericită alegere, într-o temă și ea ce înclină balanța foarte fragilă între pace și război. Complicată și riscantă, retragerea nu este, însă, catastrofală și poate fi utilizată pentru a îmbunătăți acordurile bilaterale, pentru a forța un control asupra programului balistic iranian, dar și pentru blocarea ingerințelor repetate în statele vecine și forțarea rivalităților și războaielor sectare între șiiți și sunniți, în tot Orientul mijlociu. Fără a mai vorbi aici despre rivalitatea geopolitică cu Arabia Saudită sau contestarea existenței statului Israel.

În fine, România are de jucat un joc extrem de nuanțat și fin, cu resorturi de diplomație mare. Transpunerea temelor alegerii între cele două maluri ale Atlanticului, între SUA și UE, eventual în politica internă, e una sinucigașă. Avem nevoie și de SUA și de UE, așa cum, în situația din Orientul Mijlociu, avem relații strategice cu Israelul, dar și cele mai bune relații cu statele arabe și palestinienii. Iar alegerea unei tabere și refuzul de a vorbi cu cealaltă al unor politicieni, eventual înaintea unei decizii ce interesează România, este reprobabilă, superficială și condamnabilă.

Strategia lui Donald Trump: amenințare credibilă, atac surpriză, schimbare majoră pentru a impune propria ordine

Politica externă și relațiile internaționale s-au revărsat în agenda tuturor statelor cu o viteză și o furie niciodată întâmplată anterior. E adevărat, va spune cineva, autorul fundamental al acestor rupturi în ordinea cunoscută, previzibilitatea și trendul ușor anticipabil a fost Donald Trump, un Găman teluric în care domină instincte și emoții și care are forța și voința de a schimba rapid lucrurile. Dincolo de calcule, dincolo de rațional. Nu fac aici judecăți de valoare de bine și rău, dar strategii relațiilor internaționale din toate colțurile lumii, responsabili de politicile externe ale statelor, au fost întotdeauna învățați să se adapteze și să profite de asemenea schimbări. Prieteni și dușmani, în egală măsură.

Schimbările bruște de voință se revarsă asupra lumii întregi și modificările tulbură fundamental calcule și anticipări, că e vorba despre afaceri sau relații politice, constructe perene sau înțelegeri ad-hoc. Unii spun că e bună o scuturare fundamentală a sistemului internațional care e încremenit în proiect, cu teme blocate sine die și fără posibilitatea de a se reașeza. Ei bine, și eu cred că e necesară o asemenea zguduire a vechilor tradiții și blocaje, în măsura în care acest cutremur nu seamănă cu joaca unui ucenic vrăjitor, iar jocul la risc maxim nu înseamnă și cădere în conflict sau război.

Jocul la risc maxim, cu miză relevantă, riscă să ducă, într-adevăr la o cădere în război. E un joc pe muchie de cuțit. E adevărat că miza este atrăgătoare, dar și riscurile pe care și le asumă cineva sunt pe măsură. Dar să nu uităm că, dacă privim la esența programului electoral și a gândirii din spatele candidaturii lui Donald Trump, ea ne trădează opțiunea pentru un joc la risc maxim. În Great Again. How to Fix Our Crippled America, Donald Trump își anunță explicit strategia de politică externă.

Astfel, această strategie conține ideea unei armate puternice, atât de puternice încât să domine absolut lumea și să permită ca nimeni, niciodată să nu provoace America în orice tip de război – local, convențional, nuclear - Doamne ferește, sau hibrid – pentru ca să nu fie nevoie vreodată ca Armata să fie utilizată. Totuși, o Armată pregătită, gata de luptă, cu voința de a interveni oriunde în lume și care chiar să intervină prompt pentru a arăta voința și capacitatea de luptă, pentru ca amenințarea recursului la instrumentul militar să fie credibilă. Deci apărare și descurajare majoră.

Aici Donald Trump descrie, în stilul său plastic, direct, unic, și imaginea bătăușului și doctrina pumnului în gură rapid, din prima, prin surprindere, pentru a sublinia dominația fără rest și pentru a impune, ulterior, propria variantă a păcii. Filosofia de colțul străzii merită atenție prin prezumția că, odată ce ai lovit puternic iar adversarul este însângerat, nu învins, nu bătut, nu călcat în picioare sau umilit, dar profund demoralizat, e mai simplu să impui regulile străzii și desenul propriu despre așezarea și regulile cartierului. Trump o descrie explicit și fix la capitolul rezervat politicii externe din programul său electoral. Și asta contează enorm, pentru că reflectă o mentalitate definitorie, care conduce și gesturile, și abordările sale, abordări care nu au nimic de a face cu saloanele bogaților, nici cu mesele distinse ale diplomaților sau cu regulile stricte ale funcționarilor, nici măcar cu bunul simț al omului obișnuit. Într-adevăr, chiar speculează, în contestarea sa anti-sistem, aceste reguli și obișnuințe și le valorifică direct în abordarea sa inedită, ofensivă, riscantă.

Că abordarea dă rezultate, o vedem deja. Donald Trump este președinte pe baza acestei mentalități aplicate. În Coreea de Nord, Trump a lansat cele mai fantastice diatribe, sarcasme și amenințări militare. Micuțul și grăsuțul călare pe bomba sa a devenit brusc, după câteva volte diplomatice în spatele ușilor închise menite să valorifice agresivitatea și politica în forță aplicată de Trump, un partener, o relație diplomatică și Trump va avea viitoarea întâlnire din Singapore cu Kim Jong-un. Ba mai mult, aici lucrurile par să fi fost și mai complexe. Kim e și el un jucător nonconformist și neconvențional, un dictator, așa încât a jucat același tip de joc. S-au confruntat însă două voințe. Și cel mai puternic a învins, ca-n regulile de stradă pe care le aplică Trump. Cu ce costuri se va face, dacă va fi concluzionat, acordul nuclear? Nu știm încă, dar cert e că Președintele SUA a mișcat dramatic lucrurile, iar bravura și îndrăzneala se măsoară și după finalitate.

Cu Europa, primii pași eu fost simpli: ieșirea din acordurile climatice, forțarea investițiilor în Apărare pe baza amenințării respectării secvențiale a articolului 5 din tratatul NATO pentru statele care investesc în apărare 2% din PIB și plătesc apărarea asigurată de SUA (tot o chestiune de cartier, plata protecției). Aici oamenii de bun simț au reacționat simplu și s-au pliat pe presiunile americane. Chiar dacă unii au regretat, alții au răsuflat ușurați la dispariția negocierilor TTIP-Acordului transatlantic de comerț și investiții. Însă când lucrurile au vizat contractele economice, deficitul comercial cu SUA pe piața de oțel, aici doamna Merkel a explodat, anunțând lipsa de încredere în liderul american și nevoia de a aborda independent propria politică europeană.

Mai nou, acțiunile cu mutarea ambasadei SUA la Ierusalim și ieșirea din acordul nuclear cu Iranul au stârnit consternare, proteste, îngrijorare majoră a europenilor și a lumii în general. Sunt chestiuni complexe, delicate, cu multe implicații, în care jocul de-a ucenicul vrăjitor, abordarea golanului din colțul străzii și jocul la risc maxim poate costa enorm. E vorba deja despre problemele păcii și ale războiului, și chiar ale unui război cu relevanță nucleară în viitor. Și în regiunea Orientului Mijlociu, cea mai fragilă și mai bolnavă.

Mutarea ambasadei SUA la Ierusalim: politica în forță pentru reașezarea lumii

La 14 ianuarie, președintele SUA a anunțat mutarea ambasadei SUA de la Tel Aviv la Ierusalim. O mișcare validată de către Congres într-un alt moment istoric, legat de negocierile acordurilor din format Oslo pentru Orientul Mijlociu, dar niciodată pusă în aplicare de către președinții succesivi ai SUA care, prin decrete succesive, la 6 luni, au tot prorogat aplicarea actului. Iată că, anul acesta, Ambasada SUA se inaugurează în Ierusalim.

Nu că ar fi vorba cu adevărat despre o nouă ambasadă. Nicidecum. O construcție potrivit regulilor de securitate impuse de evenimentele de la Benghazi - când ambasadorul American Christopher Stevens a fost ucis, la 11 septembrie 2012, după o revoltă locală a islamiștilor radicali, pusă atunci pe seama apariției în SUA a filmului unui egiptean creștin de religie coptă, Innocence of the Muslims, care ridiculiza religia islamică și pe Profetul Mohamed – ar fi durat între 3 și 10 ani, în funcție de gradul de complexitate și siguranță al clădirii. A fost vorba doar de schimbarea calității Consulatului General în cea de Ambasadă, deci plăcuța de la ușă, plus biroul ambasadorului. Și ceva lucrări complementare. Cam atât, „Ambasada” rămânând la Tel Aviv cu toate documentele și capacitatea de evacuare de urgență. Nu știm nici măcar câte zile va petrece Ambasadorul american, de fapt, la Ierusalim.

Totuși, mișcarea Președintelui Trump are un impact major. Recunoașterea Ierusalimului drept capitală a statului Israel e un lucru ce ține mai degrabă de suveranitate, ar putea spune cineva. Orice stat e îndreptățit să își stabilească capitala într-o locație de pe teritoriul său, oriunde. A făcut-o și Kazahstanul mutând capitala de la Alma Ata la Astana, în 1997. Au făcut-o și alte state din rațiuni diverse. E adevărat, dar în cazul de față nu există pace între israelieni și palestinieni, ultima formă de pace semnată vreodată, și care a adus trei premii Nobel pentru Pace în 1994 lui Yasser Arafat, Shimon Perez și Yitzhak Rabin, marchează cele stabilite de 6 Rezoluții ale Consiliului de Securitate al ONU prin care statutul Ierusalimului – pe care și-l doresc capitală cele două părți – să fie decis ulterior, prin negocieri de pace. Israelul vede Ierusalimul indivizibil și capitala statului, în timp ce palestinienii și statele arabe privesc Estul Ierusalimului, care găzduiește Moscheia Al Aqsa, drept capitală a viitorului stat palestinian.

Pentru că, într-adevăr, chestiunea Ierusalimului, dincolo de Rezoluții ale Consiliului de Securitate și ale Adunării Generale a ONU – ultima din 22 decembrie 2017, când România s-a abținut la vot, fiind vorba tocmai de recomandarea pentru SUA de a nu recunoaște Ierusalimul drept capitală a Israelului – are o profundă semnificație religioasă. În Estul Ierusalimului este cel de-al treilea cel mai important/sfânt loc al Islamului după Mecca și Medina, moscheea Al Aqsa. În plus, Ierusalimul are relevanță pentru poporul evreu, este chiar locul unde a trăit Dumnezeu, centrul creației și centrul universului, iar primul Templu a fost construit de Regele Solomon pe Muntele Templului – loc sacru și pentru religia creștină, deopotrivă și pentru cea Islamică. În Creștinism aici a avut loc Cina cea de Taină, a intrat Iisus în Templu și a alungat negustorii, a fost condamnat de Pilat din Pont și a ispășit, fiind crucificat pe Golgota. Deci semnificația Ierusalimului este mult mai profundă și antrenează cele trei religii monoteiste care au coexistat și coexistă în oraș.

De aici până la inflamarea spiritelor pentru un asemenea gest nu este decât un pas. Deși un gest simbolic, mutarea ambasadei SUA la Ierusalim are greutatea unei declarații în privința îmbrățișării poziției unei părți în detrimentul altei părți în conflictul din Orientul Mijlociu. E adevărat că un set de negocieri și convorbiri diplomatice au nuanțat fundamental lucrurile, implicând terțe interese ale statelor, dar totuși poziția monarhiilor sunnite și a Turciei este similară celor ale șiismului Iranian în privința Ierusalimului, ca și a statelor europene, chiar dacă sunt mai vocale sau mai puțin prezente în dezbaterea aceasta.

Prin opțiunea luată, Donald Trump forțează agresiv în perspectiva procesului de pace din Orientul Mijlociu. Mai întâi, riscă să arunce în aer întreg Orientul Mijlociu, jucând la risc maxim pe o temă sensibilă, cu profunzimi religioase majore și semnificații imagologice cu impact asupra unei largi părți a populației lumii, credincioasă într-una din cele trei religii. Apoi marchează faptul că se aliniază de partea Israelului încercând să impună o formulă de pace favorabilă în primul rând unei singure părți. Magnitudinea reacțiilor este greu de anticipat astăzi, dar relansarea disputelor și a radicalismului este de așteptat, prin acordarea unor motivații importante, care duc la recrutări în cadrul organizațiilor teroriste și la motive pentru colectări masive de fonduri destinate acțiunilor teroriste.

Mai mult, gestul este profund unilateral și afectează în mod substanțial relația transatlantică. Donald Trump privește cu detașare și superficialitate această relație, odată ce refuză consultarea și nu dă preeminență dialogului cu partenerii săi occidentali care au bătut calea Washingtonului. Că e vorba despre președintele francez Macron, despre doamna Merkel sau despre premierul britanic Theresa May, pozițiile au fost unanime în raport cu Ierusalimul și acest lucru se vede din votul la rezoluția Adunării generale a ONU: Franța, Germania și Marea Britanie au votat pentru Rezoluție, împotriva Statelor Unite.

Retragerea SUA din acordul nuclear iranian: politica în forță a lui Donald Trump pentru rescrierea situației în Orientul Mijlociu

Retragerea SUA din acordul nuclear cu Iranul, celebrul mecanism 5+1 sau 3+3 (din punctul de vedere european), a creat un adevărat vertij la nivel global și anunță turbulențe majore la nivelul Orientului Mijlociu. De ce a făcut-o SUA? Care e obiectivul lui Donald Trump? Firește că ne aflăm în aceeași logică a provocărilor majore, a schimbărilor neașteptate (sau relativ neașteptate) și acțiunilor cu impact pentru a scutura un imobilism și a contesta o situație existentă, care este nefavorabilă Statelor Unite - de data aceasta în Siria și Orientul Mijlociu.

Mai întâi, retragerea SUA din Acordul nuclear cu Iranul nu duce la dispariția acestui acord. Am văzut-o în repetate rânduri, e și o condiție juridică în dreptul internațional - retragerea unei părți într-un acord multilateral nu duce în mod automat la prăbușirea juridică a documentului. E și cazul Tratatului Forțelor Convenționale în Europa, de exemplu, din care Rusia s-a retras în 2007, dar care funcționează mai departe. Însă retragerea unui actor de forță are impact major pe acest domeniu (cum e cazul acordului CFE). Mai ales dacă, urmare a retragerii, sunt introduse sancțiuni internaționale ce vizează nu numai Iranul, ci și terțele state sau companii care ar face afaceri cu Iranul, pe piața americană. O tulburare majoră în privința elementelor ce țin de economia europeană, investițiile făcute în ultimii ani, de la semnarea acordului, din august 2015.

Deci acordul rămâne în format restrâns, însă impactul retragerii SUA e major, și urmează să vedem reacția Iranului. Elementele reclamate de către Statele Unite sunt, în principiu, două: faptul că acordul nu e satisfăcător în privința controlului strict al programului nuclear și că Iranul a păstrat documentația programului său nuclear militar la care poate reveni oricând – a demonstrat-o, într-o ieșire de impact, premierul Netanyahu, odată cu acțiunea spectaculoasă a Mossadului la site-ul iranian ce deținea arhiva; în al doilea rând, faptul că celelalte acorduri complementare, așteptate de SUA, nu s-au mai consumat după acordul nuclear, respectiv controlul și acordul în domeniul rachetelor balistice și problema ingerinței Iranului în statele terțe, în primul rând în zona Orientului Mijlociu, cu presiune existențială la adresa statului Israel, dar și atacuri la adresa Arabiei Saudite.

Emmanuel Macron, președintele Franței, în vizita sa la Washington, la fel și Cancelarul Angela Merkel sau premierul britanic Theresa May, într-o discuție telefonică, au încercat să-l determine pe Donald Trump să nu iasă din acord și să accepte negocierea unui acord suplimentar care să privească problemele sesizate, de preocupare și pentru statele europene. Pentru a menține presiunea și fidel politicilor sale și abordărilor în forță, Donald Trump a ales să acționeze pentru a da un impuls major Iranului și lumii întregi să se mobilizeze pentru a evita confruntarea și războiul și a obține acordurile solicitate. Presiunea economică asupra statelor UE are același rezultat. SUA și UE joacă acum rolul polițistului rău/polițistului bun, chiar dacă presiunea vizează și UE pe dimensiunea economică, a investițiilor și acordurilor economice și comerciale cu Iranul.

Că este asumat sau nu – Macron mi s-a părut mai înclinat spre acest tip de strategie, pare chiar să și-o fi asumat – e un pas major înainte. Dar relația transatlantică este pusă din nou sub presiune iar doamna Merkel nu pare să fi luat componenta pozitivă a gestului, ci strict sfidarea și unilateralismul american, care nu ascultă și nu ia nimic de la europeni. De unde și repetarea anunțului că Europa trebuie să-și ia soarta în mâini și că nu poate să mai conteze, pe dimensiunea se apărare și securitate, pe Statele Unite.

Cred că suntem în perioada cea mai complicată a relației transatlantice, care pare să fie prima victimă a acțiunii și strategiei în forță adoptată de către Donald Trump. O pantă pe care nu trebuia să fi pășit, odată ce relația transatlantică este nodul gordian al securității, apărării, coeziunii și valorilor comune ale Occidentului. Și apare perspectiva unei alegeri între SUA și UE, ca și cea a unității Europei sau a duplicării NATO cu Armata Europeană care este din ce în ce mai prezentă, iar presiunile vor afecta cu preponderență țările Flancului Estic, și pe cele din imediata apropiere a frontierei, din Parteneriatul Estic. Iar aici Rusia e prima care jubilează.

De aceea România trebuie să abordeze o poziție echilibrată în toate aceste teme: mutarea Ambasadei la Ierusalim nu este o opțiune, a fost un gest prea abrupt și prea rapid îmbrățișat de către unii politicieni români, personal cred că în variantă greșită, fără ca subiectul să fi fost tranșat în spatele ușilor închise de către decidenți. Evident, nici condamnarea SUA pentru mutarea ambasadei sale nu mi se pare un gest care să fie avantajos: SUA este partenerul nostru strategic, iar o declarație în termeni duri, de condamnare, care nu lasă loc de nuanțe, nu este de bun augur. România a știut să joace o postura de negociator tocmai datorită poziției sale echilibrate în Orientul Mijlociu, a recunoscut Israelul și a păstrat legăturile diplomatice în timpul comunismului, așa cum a avut cele mai bune legături cu statele arabe.

Pe aceeași logică perenă a actorului mic care are drept aliat principal dreptul internațional public, România trebuie să se mențină pe poziția echilibrată și să nu aleagă între UE și SUA. Nu e UE sau SUA, ci ȘI UE, ȘI SUA! Iar transpunerea unei asemenea teme în politica internă e reprobabilă și condamnabilă, dacă polarizarea se face pro-UE sau pro-SUA, ca și în cazul pro-Israel, pro-Palestina/statele arabe. România trebuie să-și mențină bunele relații cu ambele părți, să fie o punte de dialog și să-și apere interesele sale de cel mai pro-american stat din Europa, chiar și refuzând recunoașterea Kosovo până când Serbia nu încheie negocierile cu Pristina.