Aseară m-am făcut muci. Nu mă mai țineam pe picioare când am ieșit din bomba aia de la Botanica și am vrut să trec strada, unde cât pe ce nu m-a călcat  o mașină, care a țâșnit din nicăieri, pentru că strada aia era complet pustie când m-am pornit eu s-o traversez, nu era nici țipenie și, brusc, o mașină a început să vâjâie spre mine, și sirena să urle și eu atât am mai reușit să fac, să cad pe spate, m-am înșirat pe spate nu pentru că voiam să-mi scap pielea, ci pentru că eram pulbere, dar anume asta și m-a salvat, fiindcă dacă aș fi fost treaz, probabil, s-ar fi ales praful din mine, aș fi devenit pe loc oale și ulcele, așa că nu e deloc greșită concluzia la care am ajuns aseară, că e mai bine să fii matosit decât treaz, dacă vrei să rămâi în viață la Botanica. 

Am căzut fără ca mașina să mă lovească. Cortegiul însă s-a oprit. Din mașini a țâșnit un roi de bodyguarzi. Tipii alergau vociferând spre mine, crezând, probabil că m-au călcat. Printre cei care fugeau spre mine era și  Lukașenko. Însuși președintele Belarusului fugea spre mine și eu m-am frecat la ochi. Oare nu mi se năzărea? Oare nu aveam halucinații? 

Bodyguarzii care m-au împresurat se codeau dacă mai întâi să mă bată și după aia să mă ia la întrebări sau invers. 

Se roteau ca girofarele în jurul meu. Când în spatele meu, când în fața mea și mie mi se învârtea capul. Eu și așa eram turtit, dar ei încă și se mai răsuceau în fața mea. Lukașenko i-a întrebat dacă am pățit ceva și când a aflat că nimic, s-a luminat la față. Mi-a strâns mâna și a plecat.

Au plecat și bodyguarzii, iar cortegiul de mașini s-a urnit din loc și eu am rămas singur nevenindu-mi să cred că însuși președintele Belarusului mi-a strâns mâna. Nimeni nu o să mă creadă, mă gândeam, când o să povestesc despre asta.

Toți o să mă suspecteze că fabulez. Măcar dacă m-ar fi fotografiat cineva, în momentul când Lukașenko îmi scutura mîna. Aș fi devenit pe dată faimos. Eu, un anonim oarecare, un tip care lucrează măturător la Buiucani, a dat mâna cu Lukașenko. Ce o să mă mai invidieze vecinii mei de serviciu, și ei, măturători la Buiucani.

Cu mine a dat mâna Lukașenko. Însuși Lukașenko. Să vezi și să nu crezi! O să le povestesc despre asta și vecinilor de scară. O să stau mâine dimineață pe banca din fața blocului și celor care o să iasă din clădire o să le povestesc cum aseară, adică azi, Lukașenko a dat mâna cu mine, cum mi-a strâns mâna și ei toți o să mă privească admirativ, cu invidie, cu niște căutături galbene, pentru că Lukașenko a dat mâna cu mine și nu cu ei, ei nu au avut șansa asta, pe care eu am avut-o.

Mie mi-a surâs norocul și am dat mâna cu însuși Lukașenko, dar lor, nu. Și o să le spun atunci: hei, cei care vor să afle mai multe amănunte despre cum a dat mâna cu mine Lukașenko să-mi facă cinste. Vă voi povesti doar cu sticla jos. Doar cu vodca pe masă. Nu așa. Numai celor care o să-mi toarne în pahar, o să le spun cum de s-a întâmplat că am avut acest noroc.

Oh, prevăd că mâine mulți o să vrea să-mi pună ceva de băut. O, mai repede să ajung acasă și să vină ziua de mâine! Of, da de ce mă luați? De ce mă băgați în mașina asta și unde mă duceți? Of, da de ce mă bateți? Ce v-am făcut?