Acum trei săptămâni, într-o după-amiază ploioasă de luni am sosit la Cracovia, și m-am cazat la hotelul Wielopole. A doua zi, la ora șapte seara, urma să aibă loc lansarea cărții mele de poezie „Falsul Dimitrie”, tradusă în limba polonă de Jakub Kornhauser și Joanna Kornas-Warwas și timp aveam cât cuprinde. La Cracovia eram pentru prima dată și toată după-amiaza mi-am petrecut-o în oraș. Venisem din Gdansk, de la un festival de poezie, cu trenul, și nu aveam chef decât să merg, indiferent unde. Orașul l-am bătut în lung și în lat, cu toate că nu aș putea să spun pe unde am fost, fiindcă mergeam orbește, unde mă duceau picioarele, acolo mă duceam. Cracovia mă fascina. Faleza de pe malul Vistulei. Orașul vechi. Bisericile. Catedralele. Piețele mari.

Când am ajuns înapoi la hotelul Wielopole pur și simplu nu-mi mai simțeam picioarele. Mi se umflaseră și mâinile. Așa că atunci când recepționera aia prevenitoare mi-a spus că mă așteaptă cineva în hotel, nu am făcut o mutră prea fericită. Era un basarabean, unul Anatol, din Orhei, care a aflat că voi veni la Cracovia de pe o rețea de socializare. Ne-am așezat la măsuța din hol. Recepționera a venit și ne-a întrebat dacă nu vrem câteo cafea. Nu voiam.

-Ia că e pe gratis, mi-a spus Anatol.

-Atunci dați-mi o cafea, m-am răzgândit eu.

M-am ridicat să-mi scot geaca și m-am izbit cu creștetul capului în lustra care spânzura deasupra mesei și ulterior toată seara mi-am frecat locul lovit.

Anatol voia să-mi arate orașul, dar eu i-am povestit că am fost peste tot.

-Da nu ți-e foame?

-Da, dar sunt varză.

-Eu sunt cu mașina.

-Atunci merg.

Am băut cafeaua și am plecat. Mergeam la singurul restaurant românesc din Cracovia, unde, după ce am mâncat, mi-am revenit din oboseală. După o sticlă de vin am mers iar să văd orașul și Anatol îmi povestea istoria fiecărei clădiri și eu abia acum am înțeles pe unde am fost. Când am ajuns în fața unei sinagogi, Anatol mi-a zis da tu știi că Auschwitzul e lângă Cracovia. Nu știam. Și noul meu prieten din Orhei care muncea din 2007 la Cracovia s-a oferit să mă ducă mâine cu mașina sa la Auschwitz. În seara aia am dormit buștean, iar a doua zi dimineața eram la Auschwitz. De unde am ieșit în tăcere și după care nu am putut foarte mult timp să scot o vorbă.

Pe când stăteam și fumam pe malul Vistulei să mănânc nu voiam, îmi pierise pofta de mâncare după Auschwitz-deodată, mi-am amintit de bunicul meu Gheorghe, datorită căruia evreii din Cetâreni au rămas în viață și nu au ajuns și ei la Auschwitz. Și i-am povestit lui Anatol cum bunicul meu a salvat viețile tuturor evreilor din Cetâreni, adică din satul în care trăiau cu toții, pe unii botezându-i, pe alții ascunzându-i în saci cu făină și ducându-i ca și cum la moară, de unde i-a trecut în pădure și unde le-a dus de mâncare până s-a terminat războiul. 

-Și a mai fost o istorie. Ca să-l salveze pe Amos, căruia toți îi spuneau Ion, bunicul  și prietenul lui și-au schimbat soțiile, copiii și gospodăriile. Soția lui Amos și copii lui s-au mutat în casa bunicului meu, iar bunica mea și copii ei, la Amos-Ion. Tot satul știa asta, dar nimeni nu a suflat o vorbă.

La lansarea mea Anatol nu putut să vină pentru că muncea. Din tură ieșea doar la douăsprezece noaptea. La miezul-nopții, a venit la mine, la hotel. Am coborât în holul de la intrare și ne-am așezat la măsuța, deasupra căreia spânzura lustra aia de care ieri m-am lovit cu capul.

De cum m-am așezat, Anatol m-a întrebat da de ce crezi că bunicul tău și-a riscat viața salvându-i pe evreii din Cetireni?

-Probabil , pentru că erau prieteni.

Înainte să plece, Anatol mi-a spus că, la vară, când va ieși în concediu, o să vină în Cetireniul bunicului meu. Apoi ne-am despărțit. A doua zi urma să plec din Cracovia, unde mi-am lansat cartea mea de poezii, „Falsul Dimitrie”.