Când a făcut anticameră la ministrul de externe din Rusia, ambasadorului Andrei Neguță i-au trecut prin cap fel de fel de gânduri. Ca niște gloanțe, așa îi vâjâiau prin minte.

Cel mai sâcâitor a fost un gând că va fi chiar el trimis acasă. Acest gând sfredelitor nu i-a dat pace cât a stat la coadă. Și a stat mult. Și asta pentru prima dată. Ministrul de Externe rus l-a lăsat multișor să aștepte, de parcă nu ar fi știut că el e omul lui Dodon. Știa, și îl mira că, oricum, l-a pus să aștepte și pentru că așteptarea nu se mai sfârșea odată, îi creștea și teama că va fi trimis acasă. Unde nu ar fi vrut pentru nimic în lume să se întoarcă. Pentru el, asta ar fi fost o mare tragedie. Abia a plecat de acasă și să se întoarcă. Nu, nu și iar nu. Andrei Neguță ar fi acceptat orice, numai să nu se întoarcă acasă. Era gata să-i cadă și în genunchi ministrului rus. Se gândea chiar ca să se târâie în genunchi din prag și până la picioarele excelenței sale. Era gata să-i sărute și labele picioarelor, numai să nu-l trimită acasă, la pachet cu ceilalți consilieri. Pe ei, da, să-i alunge din Rusia, dar nu și pe el.

Cum să-l izgonească din Moscova, pe el, omul lor? Larma chefului de adio de dinaintea zborului său spre Moscova îi mai răsuna și acum în urechi. A dansat și a băut până dimineață, în restaurantul Piotr pervâi. Câtă lume l-a felicitat! Câți au venit atunci să-i ureze drum bun și acum să plece.

Cum tocmai pe el să-l alunge acasă, când și el e de-al lor?

Asta nu înțelegea. Oare ministrul să nu știe toate aceste lucruri? Să le fi uitat?

Frica nu l-a părăsit nici când a intrat în cabinet. Pe care, într-adevăr, l-a parcurs în genunchi. De la ușă și până la picioarele ministrului a mers în patru labe și când a ajuns la picioarele lui, l-a izbit în nas parfumul de lămâie cu care se dădea ministrul. Ambasadorul moldovean i-a pupat pantofii și l-a rugat cu ochii în lacrimi să nu-l trimită acasă. Iar ministrul i-a ordonat să se ridice în picioare și el s-a sculat și l-a privit cu fața udă. Iar ministrul i-a promis că pe el nu o să-l alunge acasă. Dar ambasadorului nu i-a trecut frica nici după acea întâlnire cu ministrul.

Ajuns acasă, frica asta a recidivat, a reizbucnit, a devenit atât de puternică încât l-a apucat de gât. I se părea că dintr-o clipă în alta se va deschide ușa și va intra în apartamentul său însuși ministrul în carne și oase și-i va strigă, cu o voce de fier:

-Bă, Neguță, tu încă nu te-ai cărat acasă?

De aceea, ambasadorul stătea cuibărit în fotoliu și tremura de frică. Cu ochii lipiți de ușă. Soluția ar fi fost să-l sune pe Igor Nicolaevici și să-l roage să intervină pe lângă ministrul. L-a sunat, dar Igor Nicolaevici nu i-a răspuns și frica ambasadorului că va fi trimis acasă deveni pur și simplu insuportabilă. Ambasadorul s-a apropiat de  portretul lui Putin agățat pe peretele din reședința sa și i-a pupat picioarele. Putin i-a zâmbit. Și ambasadorul s-a liniștit. I-a trecut frica. S-a dus în dormitor, dar abia s-a întins în pat, că frica iar i-a revenit. A sărit în picioare și s-a dus iar să-i pupe picioarele lui Putin. Numai pleca și frica iar îi revenea. Scăpa de ea doar când îi pupa picioarele lui Putin. Pentru că se făcuse noapte și trebuia și el să doarmă, a scos portretul lui Putin de pe perete și l-a luat cu el în pat, și a adormit pupându-i picioarele lui Putin. Dimineața când s-a trezit era sigur că nimeni nu o să-l trimită acasă. 

NOTĂ AUTOR: Parantezele pamfletare deschise de mine au un caracter de ficțiune și trebuie abordate ca atare