Ultimele evenimente ale scenei internaționale surprind evoluții extrem de îngrijorătoare în legătură cu relațiile dintre Rusia și restul lumii civilizate. Atacul ticălos asupra fostului spion rus Skripal și punerea în pericol a vieții câtorva zeci de cetățeni britanici ca urmare a folosirii neurotoxinei de producție rusească „Novichok” conduc spre o escaladare fără precedent a situației internaționale, într-un mod nemaiîntâlnit de la gravele crize ale Războiului Rece încoace.

Se petrec lucruri atât de grave, încât unicul lucru pozitiv la care putem spera este conștientizarea și solidarizarea Occidentului împotriva pericolului absolut pe care îl reprezintă Rusia, un stat care a ajuns să se comporte în politica internațională ca un adevărat hooligan de stadion, ce nu mai respectă nicio regulă, niciun standard, nicio etichetă.

Brutalitatea și obrazul de tureatkă ale regimului putinist nu sunt atinse nici de sancțiunile economice la care este supusă Rusia ca urmare a invadării Ucrainei. Un stat autocrat, care își controlează populația prin propagandă oficială și sărăcie dozată, devenind imun la orice tip de sancțiune, regulă, echilibru – se transformă într-un stat periculos pentru lumea din jur.

După tentativa de asasinare a fostului spion rus, Marea Britanie, prin primul ministru Teresa May, a catalogat evenimentul ca un atac frontal la adresa securității interne a Regatului, exprimând o reacție extrem de dură la adresa Rusiei și lui Putin în particular. Într-o conferință de presă, șeful Comitetului de Securitate al Marii Britanii, reacționând la insolența cu care președintele rus și administrația sa neagă implicarea Rusiei în atac, a răspuns exasperat și într-un mod ce frizează limitele unui discurs diplomatic: „Putin să închidă gura”.

Printre sancțiunile la care Marea Britanie a recurs deja este expulzarea a 23 din cei 59 de diplomați ruși acreditați în Marea Britanie și ruperea contactelor la nivel înalt între Rusia și Marea Britanie. Aceasta reprezintă cea mai mare acțiune de expulzare de pe teritoriu britanic al unor diplomați ruși de la sfârșitul Războiului Rece încoace.

Spionajul, manipularea, infiltrarea – un modus operandi rusesc

Că majoritatea diplomaților ruși în Marea Britanie sunt ofițeri de inteligență este cunoscut. Acesta este de altfel modul tradițional în care Rusia înțelege să facă diplomație de cel puțin 100 de ani: prezența sa diplomatică în străinătate este concentrată în mod absolut prioritar pe spionaj. E o abordare care reieșea din însăși agenda ideologică a proiectului sovietic: lumea occidentală, a democrațiilor liberale și a capitalismului era văzută ca o ordine politică, morală, economică ce trebuia distrusă – dacă nu prin forță, atunci cel puțin prin decepție, înșelăciune, șantaj, recrutarea idioților utili – pe scurt, demoralizarea societăților din interior.

Dovada acestui lucru stă în activitatea prea puțin transparentă a diplomației ruse în Occident. De regulă, diplomații sunt interesați de o comunicare cât mai deschisă și activă cu lumea politică și publicul țării gazdă, pentru a-și promova interesele, a-și reprezenta statul și a-și face noi prieteni. Diplomația rusă arareori însă furnizează subiecte de presă, iar atunci când o face, e despre ingerințe în afacerile interne ale unui stat sau atentate la viața unor oameni, ca în cazul de față.

Spre exemplu, presa americană a relatat despre utilitatea reală a sediului Reprezentanței comerciale a Rusiei în Marea Britanie și a arătat că nu e decât o fațadă pentru activitatea serviciilor de informații civile și militare. Rusia se implică și în organizarea de think-tank-uri și fundații prin care sunt recrutați așa numiții influenceri pentru promovarea agendei rusești. Diplomații ruși își facilitează prin intermediul acestora inclusiv accesul la tribunele diverselor universități britanice. În aprilie 2016, spre exemplu, diplomatul Maxim Sizov a vizitat Universitatea Durham, unde a ținut un discurs despre Siria.

Vă amintiți și despre vizita liderului sepratist de la Tiraspol, Vadim Krasnoselski, la Londra în iunie anul trecut, unde a ținut un discurs la o universitate engleză și s-a întâlnit cu un oficial secund din cadrul Ministerului de externe britanic. Deși nu s-a soldat cu efecte importante, această vizită nu ar fi putut avea loc, fără medierea cercurilor de influență ruse în capitala britanică, în intenția de a legitima și normaliza imaginea regimului separatist.

Bref, însoțite de recepții și sindrofii, aceste acțiuni întregesc tabloul unui modus operandi rusesc, experimentat și rafinat încă din perioada sovietică și care nouă, celor din R.Moldova ne-ar putea părea extrem de familiar și recognoscibil, dacă am fi mai atenți la felul în care se desfășoară în spațiul public diverse fețe și cum sunt vehiculate anumite idei.

Istoria Războiului Rece este – pe lângă cursa înarmărilor, războaie între cele două tabere pe fronturi din lumea a trei și alte evenimente spectaculoase – o istorie, adesea jenantă pentru Occident, a infiltrărilor ruse și a agenților de influență care au subminat acțiunea Vestului, din presa mainstream, până la instituții oficiale. Nu este o observație care să ne macine încrederea în superioritatea modelului de civilizație occidental sau în potențialul moral al Occidentului de a depăși astfel de crize, ci una care să ne facă lucizi pentru a ne putea întări mai mult în fața metodelor de acțiune incompatibile cu libertatea, demnitatea și civilizația, la care recurge Rusia actuală.

Rusia – stat terorist și războiul de partizani ai lui Putin

În susținerea poziției Marii Britanii, pe celălalt mal al Atlanticului, senatorii americani din ambele tabere – democrați și republicani – propun și susțin ideea ca Rusia să fie inclusă de către Statele Unite pe lista țărilor care finanțează terorismul și să suporte consecințele de rigoare.

Pentru a înțelege gravitatea unui astfel de demers și a decăderii fără precedent a Rusiei din lista statelor frecventabile, amintim că anterior Statele Unite au declarat Coreea de Nord stat terorist după otrăvirea în Thailanda a unui membru al familiei lui Kim Jong Un. Dacă se va da curs acestei inițiative, Rusia s-ar putea regăsi pe o listă scurtă, dar infamă, de state susținătoare ale terorismului, care include Iranul, Siria, Sudanul și Coreea de Nord. Rusia ar risca asfel o nouă serie de sancțiuni extrem de grave, diplomatice și economice.

Dar problema ține de specificul regimului de putere și al serviciilor, care s-a dezvoltat în Rusia. Moștenind tehnicile sovietice, Rusia actuală a creat un sistem difuz de acțiune – cunoscut sub numele de „război hibrid”, în care este dificilă identificarea pe față a centrului de comandă. Într-un interviu pentru NBC, Vladimir Putin a declarat, întrebat fiind de paternitatea unor atacuri atribuite Moscovei, că suntem martorii unui „război partizan, condus de cetățeni cu sentimente patriotice”. Și pe care, prin urmare, Putin pretinde că nu-i poate controla.

 

Doborârea avionului malayezian, atacurile cibernetice asupra serverelor germane sau americane, omuleții verzi în Donbas sau Crimeea – reprezintă acțiuni ale unor grupuri pretins autonome, formate din „cetățeni  voluntari”, care atacă pozițiile occidentale din „patriotism”, din „autoapărare”. Astfel, Rusia dispune la această oră de un sistem difuz de acțiune, format din diverse grupuri „neoficiale”, „semioficiale”, mai mult sau mai puțin subterane, mercenari, agenți plătiți, cărora este greu să le fie identificat centrul de comandă oficial, deci de responsabilitate oficială. Și tocmai de aceea au un potențial enorm de destabilizare impenitentă a statelor occidentale.

Un război de partizani în toată regula, care a aruncat în aer orice reguli și care a transformat lumea în haos.

Occidentul pare depășit de situație, întrucât nu a inventat încă metode și soluții eficiente pentru a contracara acest flagel. Vestul acționează în conformitate cu regulile diplomatice consacrate, enunțând „proteste” în van și citind declarații de pe foaie.

Linia dură a politicii externe americane

Nu există încă un consens între statele occidentale în legătură cu ce e de făcut. Speranța e într-o solidarizare a acestora, în special a Statelor Unite și ale Marii Britanii. În acest context, recenta concediere a Secretarului de Stat al SUA, Rex Tillerson, a fost văzută ca o slăbiciune a Americii în fața provocărilor internaționale, o bâlbă ce ar indica faptul că președintele Trump nu știe ce face. Această impresie e însă doar aparentă.

Concedierea lui Tillerson din postul de Secretar de Stat ar putea reprezenta o veste bună pentru Europa în general, și pentru Europa de Est în particular. Încă de la început, relațiile dintre Trump și Tillerson nu au fost cele mai cordiale. Zvonuri despre o eventuală concediere a Secretarului de Stat se făceau auzite încă de anul trecut, de aceea retragerea încrederii lui Tillerson de către președinte nu reprezintă o surpriză decât pentru cei care nu țin pasul cu actualitatea americană. Sau pentru cei care îl țin, dar parcurgând doar presa americană mainstream.

Concedierea lui Tillerson nu este așadar un moft, o tremurare de mână, o lipsă de viziune generală a administrației americane asupra politicii externe. Este de fapt o mini-corecție a acesteia și o punere în acord a principiilor cu acțiunile. Tillerson, fost șef al companiei americane Exxon mobile, a făcut anterior afaceri de miliarde cu rușii în domeniul exploatării hidrocarburilor, și se afla în relații bune cu Putin. Să nu fim înțeleși greșit, Tillerson nu poate fi în niciun caz acuzat de simpatii putiniste sau rusești flagrante, atâta doar că altfel nu poți face afaceri în Rusia. În 2013, Putin chiar l-a decorat pe Tillerson cu „Ordinul Prieteniei” (detalii aici: http://money.cnn.com/2016/12/11/investing/rex-tillerson-exxon-russia-putin/index.html ).

Totuși, probabil pentru a elimina această posibilă fragilitate din sânul administrației americane, mai ales în vederea confruntării – sperăm doar diplomatice, economice și politice – ce se întrevede între SUA și Rusia, Trump a decis să-l înlocuiască pe Tillerson, în funcția de Secretar de Stat, cu fostul Director CIA, Mike Pompeo, cu care Donald Trump declara și anterior că se înțelege foarte bine.

Spre deosebire de Tillerson, care era un adept al rămânerii SUA în Acordul de la Paris privind așa zisele schimbări climatice și al menținerii acordului nuclear cu Iranul, Pompeo a criticat încă din 2015 semnarea acestui ultim acord, ce i-ar permite puterii musulmane să dezvolte capacități nucleare. Pompeo este indiscutabil mai dur decât fostul Secretar Tillerson și pe tema Rusiei și a Coreii de Nord, criticând vehement în timpul audierilor în Congres interferența rusă în alegerile americane din 2016 și optând pentru o linie mai aspră în raport cu liderul nord-coreean.

În toamna anului 2017, atunci când Tillerson încerca să dezvolte un dialog diplomatic cu Coreea de Nord, Trump a scris un tweet pe rețea: „I-am spus lui Rex Tillerson că își pierde vremea încercând să negocieze cu „micul om-rachetă”, așa cum îl poreclește președintele american pe satrapul de la Phenian.

Vorbeam mai sus despre incapacitatea tradițională a Vestului de a face față unor astfel de tirani. Nimeni nu pledează pentru reacții bruște, care să provoace escaladarea situației. Dar răului trebuie să-i spui pe nume. Să te întărești militar pentru a-l incomoda, și moral pentru a-l învinge. Occidentul a fost victorios în fața dictatorilor atunci când a știut anume așa să se mobilizeze și să-și arate forța. Imperiile Răului nu pot fi înfrânte altfel.