Site-ul IPN-ului a găzduit zilele acestea un articol semnat de Dionis Cenușă de la Expert Forum, articulat ca parte a unui proiect intitulat „Integrarea europeană ca idee națională cu potențial de consolidare a societății moldovenești”, sprijinit de Fundația germană Hanns Seidel.

Articolul se intitulează vertiginos „Absorbția Balcanilor de Vest în Europa și spirala unionismului din R. Moldova”.

Titlul proiectului descrie deja un interes reciproc al părților implicate: avem în R. Moldova, și acest lucru devine din ce în ce mai vizibil și asumat, forțe interesate de promovarea și legitimarea unei retorici neo-moldoveniste despre o „națiune moldovenească civică”, iar de partea cealaltă – o Uniune Europeană anemică, în pană de proiecte și de imaginație, cu grave probleme de legitimitate. O birocrație nereprezentativă pentru care națiunea e un rău în sine – o construcție care trebuie depășită prin proiectul european post-național.

Cum se face, așadar, că Uniunea Europeană, sau entități influente din cadrul acestei (Germania), spirjină un proiect voluntarist, aproape „pașoptist”, de articulare a unei „națiuni” în R. Moldova, dacă scopul final e dizolvarea națiunilor? Paradoxul e doar aparent. Expresia tradițională, istorică a identității românești a majorității din R. Moldova e descrisă ca „naționalism”, „xenofobie”, „exclusivism identitar” și trebuie marginalizată pentru a face loc omului nou: moldoveanul civic.

Așa se face că „institute”, „fundații”, „grupuri de experți” și varii onegeuri, care nu au mandat de la nimeni, dar sunt finanțate de UE, se poziționează ideologic contra viziunii unioniste – care își propune unirea R. Moldova cu România – într-un mod care se exprimă din ce în ce mai nedisimulat.

Unionismul este descris ca o „spirală”, un vortex periculos în care se lasă antrenată o parte din populație, din motive care nu sunt, totuşi, discutate niciodată pe fond de către acești „experți”. De unde vine și cum se explică această opțiune politică a unei importante părți a populației – nu-și pune nimeni problema, iar cînd e pusă – este explicată printr-o perspectivă istorică, tradițională, acumultivă a identității care trebuie să dispară din proiectul viitorului luminos al omenirii: tabula rasa – istoria e irelevantă, experiența e retrogradă, trecutul nu ne învață nimic, atitudinea morală față de acesta e o chestie care „divide societatea” și trebuie abandonată din discuții.

Toate aceste lucruri sunt expediate la capitolul „emoții”, „iraționalitate”, „umori”, „obsesii”, deși poziția românității, prin corolarul său unionist, e poate poziția politică cea mai coerentă, întemeiată istoric, rațional și obiectiv din cîte sunt astăzi exprimate în R. Moldova. Moldoveanul civic nu poate articula un discurs identitar despre sine însuși, tot de ce este în stare e să fîlfîie glorios steagul birocrației unionale europene, steag camuflând dezbaterea dureroasă despre propria istorie, pe care o aruncă comod și rapid la gunoi, înainte de a o cunoaște măcar.

Se ajunge astfel la punctul în care unionismul – probabil cea mai consistentă expresie a europenității clasice, naționale, autonome și subsidiare în R. Moldova – este descris ca un dușman al integrării europene. Dionis Cenușă ne avertizează că unionismul reprezintă o „încercare grea pentru agenda europeană” a R. Moldova, deși unioniștii sunt nucleul dur al votanților celor mai proeminente partide pro-europene din acest stat, care au știu mereu să-și drămuiască și să-și cedeze din propriul proiect politic de suflet – unirea –, atunci când interesul „suprem” al euro-integratorilor de serviciu o cereau. Suficient de numeroși pentru a nu fi neglijabili, dar nereprezentând o majoritate (încă), românii unioniști din R. Moldova sunt pro-europeni prin însuși etosul și etica lor politică: ei cunosc cel mai bine și mai dureros felul în care totalitarismul sovietic le-a mutilat existența, ei sunt conștienți mai acut decît oricine că retorica și acțiunea revanșardă a Rusiei de azi îi amenință constant, așa că integrarea în spațiul valoric euro-atlantic nu poate fi decât singura opțiune rațională istoric pentru ei: într-un mod care nu e la fel de evident politic, etic sau moral pentru alte expresii politice din R.Moldova.

Pentru eurointegratorii moldoveni, însă, intrarea R. Moldova în cadrul UE prin unire cu România s-ar pune de-a curmezișul... integrării europene! Pentru unioniști, își continuă autorul sofismele, integrarea europeană înseamnă „doar” intrarea în Europa, nu și „Europa la noi acasă”. A vrea să te integrezi în UE – fie și prin unire cu România – înseamnă a te opune „transformărilor interne” care „vizează consolidarea statalității moldovenești”, a cărei „descompunere este urmărită de unioniști”.

Pentru o clipă aveam impresia că citesc programul politic al PSRM-ului!

Deducem că integrarea europeană e un proiect de construcție și consolidare statală pentru R. Moldova. În cel mai voluntarist mod cu putință. Și după toate canoanele post-moderne ale multiculturalismului ideologic, de care națiunile europene sunt deja sătule și la care reacționează cu dezgust. Dacă acesta este proiectul UE și al avocaților săi în R. Moldova, mă tem că aceștia – la fel ca entuziaștii suporteri ai stângii americane, care s-au trezit a doua zi siderați de victoria lui Trump – merg împotriva curentului. Așa se întâmplă când pierzi contactul cu realitatea: nu sesizezi mișcările tectonice și insiști în propriile prejudecăți, clișee ideologice și „experta” limbă de lemn.

Dar mai e ceva. Simplul proiect de integrare europeană nu e suficient pentru „consolidarea” și mobilizarea societății. E o viziune tipică a milenarismului post-modern: capătul de drum, finalitatea absolută a proiectului, atingerea utopiei, a perfectibilității, a ireversibilității proceselor. Cine își imaginează că integrarea europeană le rezolvă pe toate – ca și unirea cu România, de altfel – greșește. Reușita unui proiect ține de calitatea intrisecă a ideii, de calitatea oamenilor implicați, de sănătatea morală a instituțiilor și comunității. Dar nici ele, în sine, nu asigură succesul și ireversibilitatea. România e cel mai bun – prost – exemplu la ora actuală: poți intra cu succes în UE, în NATO, poți avea parteneriate strategice cu SUA, dar, dacă caști gura și scapi la putere o gașcă de socialiști penali, riști să pierzi (aproape) totul și să o iei de la capăt. Conștiința fragilității oricărui proiect comunitar trebuie să fie o constantă a reflecției și acțiunii umane: nimic nu le rezolvă pe toate pentru totdeauna. Nici măcar integrarea europeană. Or această observație rațională distinge între integrare europeană și unire nu la nivelul scopului – care e același: accederea în spațiul euro-atlantic, ci a premiselor: unirea o realizăm pentru că suntem același popor, integrarea europeană – pentru că nu există altă paradigmă de dezvoltare politică și economică pentru R. Moldova.

Și dacă europenizarea e un proces, care încă durează pînă și în state ca România la peste 10 ani de la integrare, unirea e un act, un fapt împlinit.

Tot în lumina premisei, integrarea europeană în sine nu poate fi un proiect de construcție identitară pentru R. Moldova, pentru că e infinit de complexă, multilaterală, perfectibilă, și potențial reversibilă. Identitatea europeană e un concept greu sesizabil, greu de definit până și pentru pentru națiunile europene consolidate; și chiar aberant și abuziv atunci când se propune a fi mai mult decât o comunitate naturală de națiuni suverane antrenate într-o piață economică liberă.

Pe urmă, ideea că procesele de integrare europeană trebuie să servească drept factor de consolidare a „statului” mi se pare machiavelică: odată ce scopul scuză mijloacele,  „avem de consolidat cu orice preț un stat și atunci se impun orice politici centralizate, formulate nedemocratic de sus în jos a unei viziuni integratoare despre identitate în R. Moldova. Nu putem lăsa dezbaterea și concurența de proiecte la liber. Dacă ideea europeană poate fi mobilizată în R.Moldova pentru a impune politici de construcție identitară moldovenească voluntaristă – o vom confisca și folosi.” Apoi are și nuanțe iacobine: centrarea obsedantă a „experților” pe ideea de stat – de statalitate moldovenească – nu este întrecută decât de marotele comuniștilor și socialiștilor în materie. Imaginați-vă că oamenii ăștia ajung consilieri de prim-miniștri în 2-3 ani. De la grija părintească față de vaca sfântă a statalității, până la folosirea statului ca instrument de politici sociale, identitare, culturale, economice nu e decît un pas.

Pentru că, vedeți dvs., „raționamentul UE”, așa cum îl descrie Cenușă, e „prevenirea descompunerii statalității moldovenești.” În primul rînd, mă îndoiesc că un anumit efort de capacitare instituțională pe care îl face UE în R. Moldova e totuna cu „prevenirea descompunerii statalității moldovenești”. Nu cred că UE își propune asta, sau nu știm noi. Pentru că dacă ar fi așa, am trăi un scenariu nedemocratic și absurd, în care interesele „statului”, de a exista pur și simplu, ar fi puse deasupra liberei concurențe de proiecte politice care se exprimă astăzi în societate. Dacă ideea europeană va fi descrisă în continuare ca mecanism conductor de „națiuni” – fie și civice - „moldovenești”, „experții” riscă să compromită integrarea europeană în sine.

„Eșuarea reformelor risipește perspectiva europeană, dar și poate încuraja creșterea loialității față de alte centre de legitimitate”, continuă articolul. Carevasăzică, eșuarea reformelor îndreaptă cetățenii spre alternative. „Statalitatea e în pericol”. Pagubă-n ciuperci!

Afirmarea loialității față de „alte centre de legitimitate” – aluzie la România și Rusia, evident – nu se explică simplu doar prin „eșuarea reformelor”. Formele și expresiile de loialitate a românilor din acest stat față de București, sau ale minorităților și moldovenilor pro-ruși față de Moscova, sunt anterioare inițierii „reformelor” și au explicații istorice, culturale și de mentalitate mult mai profunde decît dezamăgirea redată de „eșuarea reformelor”. Și toată lumea știe asta. Iar încadrarea realității în șabloanele corecte politic ale societății civile nu rezolvă absolut nimic.

Cauzalitatea e mai degrabă inversă: reformele eșuează pentru că R. Moldova – unu – n-a formulat niciodată un discurs identitar coerent despre sine însăși și – doi – când a formulat un discurs identitar, s-a înglodat în moldovenisme comuniste și neo-moldovenisme „evroremont”, care n-au funcționat și nici n-au cum să funcționeze, pentru că nu sunt autentice. Neconvingătoare „drujbe” între noroade, care „necătînd la”, trebuie să se unească în jurul oalei cu iaurt, vorba unui alt „expert pe spațiu estic”.

Or comunitățile nu se consolidează, nu se unesc, nu se solidarizează „necâtînd la” cele mai importante elemente care le definesc și nici „necătînd la” adevăr, atunci cînd își propun să construiască o societate morală. Un om care, prin familia, părinții și bunicii săi e marcat de istoria violentă a ocupației, a exilului, de experiența totalitarismului, a pierderii unei Patrii, a rusificării și deznaționalizării, a crimelor, deportărilor și Gulagului, nu poate exprima, „necătînd la” toate aceste „fleacuri”, solidaritate națională cu niște moldoveni lipiți de programele TV rusești care celebrează neoimperialismul rus sau cu niște minorități naționale care nu par să cuprindă la nivel moral atrocitatea comunismului, erijându-se în cele mai nostalgice segmente sociale după „raiul” totalitar, perpetuând până în ziua de azi retorica mizerabilă a „eliberării” din `40.

Ce fel de „solidarități” și identități comune se pot construi pornind de la o asemenea stare de fapt? De la o asemenea contradicție ireconciliabilă și flagrantă de valori? Peste toată această mizerie umană, experții vor să arunce vălul „integrării europene” ca surogat orb și surd la evaluarea morală a propriei istorii?

Experții sunt ocupați cu înfierarea unionismului, ca „duşman” al integrării europene, în loc să formuleze și să propună, în al doisprezecelea ceas, după 25 de ani de „independență”, politici de destructurare și delegitimare a mitologiei și propagandei ruso-sovietice, care ține ostatică o bună jumătate a populației R. Moldova. Dar asta ar însemna atacarea nucleului dur al „valorilor” politice, culturale, delegitimarea orientării geopolitice pro-rusești a moldovenilor și minoritarilor care visează la restaurarea unui „russkii mir” în R. Moldova și perpetuarea intereselor rusești în acest spațiu. Or „consolidarea” societății nu se poate face fără ca moldovenii să iasă din această retorică, iar minoritarii să-și reevalueze moral pozițiile față de trecutul totalitar!

Ortodoxia corectitudinii politice în materie spune însă că nu e „frumos” să te iei de ignoranți și minoritari. Din anumite motive, ei sunt descriși ca „sensibili” și această „sensibilitate” – a prostului și minoritarului – trebuie protejată, menajată. În români – avocați din oficiu ai euroatlantismului în R. Moldova – se poate da fără probleme. Ăștia sunt nucă tare – îndură toate mizeriile. Dar ferească Dumnezeu să-i spui unui moldovean sau minoritar că „gheorghievskaia lentocika” lui de la mașină e un simbol imperialist al unei puteri revanșarde și criminale: e împotriva drepturilor omului! Ce naiba, are și omul „dreptul” la libertate de expresie. Și-apoi noi vrem să consolidăm un stat democratic și european...

La pleiada drepturilor omului, Cenușă mai adaugă unul, al rușilor: „Cât timp mișcarea unionistă pledează ferm pentru unirea cu România, regiunile dominate de grupurile filoruse își rezervă dreptul să apeleze la Rusia, dacă R. Moldova dispare ca entitate statală”! Suntem în plină restaurație a retoricii nouăzeciste: „Ați vrut limbă, alfabet, unire, iaca poftim – șefii rusofoni și sovietofili de fabrici, uzine și «zavoade» și-au rezervat dreptul de a apela la Rusia în 1992”. Atunci, ca și acum, cele peste 30 de declarații de unire ale primăriilor locale „mobilizează forțele pro-ruse pentru a salva statalitatea moldovenească”. Cred și eu: adevărul mereu provoacă și mobilizează reacția minciunii, a ticăloșiei, a revanșei imperiale.

Bref, „unionismul servește intereselor ruse”, spune pe șleau Cenușă.

Da, într-o inversare patologică a vinovăției, se poate spune și așa: scuturile antirachetă NATO provoacă Rusia. Prezența permanentă americană în Coreea de Sud îl provoacă pe satrapul nord-coreean. Evident, ascultarea Vocii Americii provoca regimul să te arunce în pușcărie. Sigur, escaladarea Zidului Berlinului în direcția Vest mobiliza soldatul sovietic să-ți tragă un glonte-n spate. Și așa mai departe, și așa mai departe.

Împăcați-vă cu ideea – tipii ăștia antrenați pe bani nemțești în chinurile facerii de popoare moldovenești în R. Moldova au descoperit în unionism cel mai mare pericol la adresa statalității, într-un glas cu restul comuniștilor și socialiștilor. Nu adevărul, libertatea sau autenticitatea argumentului, ci statul e primordial pentru acești autentici liberali, cum le place să-i poreclească pe alții. Nu au de gând să ridice niciun pai împotriva propagandei ruse, ba mai mult, se pregătesc să dea vina, pentru orice mișcare revanșardă a Rusiei și slugoilor locali, pe cetățenii care și-au exprimat, în An Centenar, unitatea spirituală și istorică românească. Se pregătesc să-i transforme pe unioniști în țapii ispășitori ai tuturor eșecurilor și incapacităților lor structurale de a europeniza R. Moldova.

Așa înțeleg ei să „consolideze” societatea.