Tinerii liberali au făcut zilele trecute panaramă în holul Primăriei, imputându-i primarului interimar Silvia Radu o seamă de gafe de exprimare. Gestul e şi curios, şi penibil.

Curios, pentru că istoria recentă nu înregistrează caz de funcţionar public, căruia se i se bată obrazul pe un astfel de temei şi unde?! – într-o zonă în care agramatismul face carieră, iar incultura e un blazon de nobleţe, vezi PSRM şi alţi avortoni ai tranziţiei.

E drept că Radu, care s-a luat de profitorii din Primărie, impunându-le demisia sau dându-i cu şuturi adesea binemeritate afară (şi curăţând astfel grajdurile lui Augias, pardon, ale lui Chirtoacă), e filolog de formaţie. Şi unui filolog, hélas! – o spun ca unul de-al casei –, indiferent că-i de română, engleză sau mai ştiu eu ce, nu i se iartă în veci improprietăţile de exprimare: sunt pur şi simplu de neconceput; aşa cum nu e de înţeles, de exemplu, chirurgul care uită bisturiul în burta pacientului. Iar când – circumstanţă agravantă! – omul e pe podium, persoană publică, nu mai are cum expia, condiţia reprezentativă plătindu-se cu preţul acesta, al impecabilităţii, greu ca firmamentul sprijinit de atlanţi. Doamna Radu are în sensul acesta datoria de a fi, aidoma soţiei lui Cezar, mai presus de bănuieli; şi, în orice caz, la mii de leghe de tipul ăsta de atac: aparent extrem de bine argumentat, dar fără niciun ascendent moral.

De ce fără? Pentru că şi acuzaţiile, chiar cele imparabile, sunt cu chichirezul lor: nu le poate rosti orice târâie-brâu. Sigur că doi ori doi, ca adevăr fundamental, e valabil şi într-o gură de scelerat, şi în una angelică (id est, ca să priceapă toţi patrupezii, şi la sediul PL, şi în incinta Primăriei). Dar în materie de discurs public, din păcate pentru neaveniţii locali, contează nu numai contextul (başca faptul că spui lucruri măreţe, în foaia vitelor de pripas – ori pe site-ul căpcăunilor de strânsură – capătă o patină execrabilă, ca un perete decorat în maroniu cu degetul din dotare), ci şi emitentul. Cu alte cuvinte (şi ca să nu ne afundăm prea tare într-o teorie ce riscă să devină inextricabilă), pentru a-i da cuiva în obraz, trebuie să te ţină curelele: şi culturale, şi cele deontologice. Ce deţin pubertarii PL, vorba lui Noica? În afară de tupeu, bineînţeles...

Aspectul penibil e că râde hârb de oală spartă. Hai, că în cazul lui Ghimpu, caz clinic, nu mai e nimic de comentat: dacă râzi, comiţi un abuz; dacă deplângi, cazi în exces. Mai ales că de unde nu-i – după cum bine ştim – nici Dumnezeu nu cere... Dar proaspătul demisionar poate alimenta, la rigoare, un festival întreg, direct în PMAN, nu un flashmob amărât, înşirat acolo în calidor (dacă aţi citit Goma). Consultaţi-i declaraţiile făcute presei şi panseurile scăpate prin consiliu ori agape: fostul sorbonard, trecut şi pe la „Surprizele...” Andreei Marin, deci prezumptiv cu carte, nu şagă, dă în gropi cu aplombul celui plecat bou şi întors vacă. Ştie asta aripa emancipată de scutece a PL? Întreb, nu dau cu parul.

Dar, în definitiv, nu le putem pretinde unor băieţi de mingi să-şi ia idolul la refec. Chirtoacă trebuie că este în ochii lor infailibil, ca şi uncle Mişa. Dar dacă ăştia doi, hârşâiţi în relele administrării, şi-au trimis căţeii să latre pe holul Primăriei pe teme de gramatică, e semn că Academia va omologa degrabă un nou tip de critică a edilităţii, când pronumele conjunctive mi-ţi-i, ni-vi-li, me-te-îl-o etc., care i-au otrăvit viaţa lui Trăsnea, vor deveni criteriul esenţial. Liberalii fac şi ei ce pot, să avem toată considerarea.