Faptul că Rusia duce un război informațional la adresa lumii e un lucru arhicunoscut. Că îl poartă și prin intermediul unor componente mass media ale Vestului, și cu instrumentar plasat în spații occidentale și citate ulterior ca „autentice”, e iarăși un fapt binecunoscut, de acoperire a unei minciuni, a unei dezinformări, a unei manipulări din sursă terță acreditată drept autentică.

Ultima preocupare a Ambasadei Federației Ruse la București (dar nu mă îndoiesc a tuturor reprezentanțelor din state ale Flancului Estic și din spațiul post sovietic) este acreditarea unui fals, cel al promisiunii că NATO nu se va extinde spre Răsărit, pe care ar fi auzit-o Gorbaciov ca angajament și promisiune.

Ceea ce ignoră ultimele postări ce fac referire la un pretins Panel de Studii Slave al site-ului National Security Archive, este că Mihail Gorbaciov însuși a negat că ar fi primit asemenea garanții și asigurări de acest tip și că extinderea NATO s-a discutat abia începând cu 1994, când s-a lansat Parteneriatul pentru Pace, prima extindere intervenind în 1997, la Madrid, cu statele central-europene.

Nu în anii 1990-1991, când singura discuție a fost despre reunificarea Germaniei, Uniunea Sovietică solicitând atunci ca Germania unificată să rămână neutră, un spațiu tampon, dar negocierile finale marcând faptul că Germania unificată a devenit membră nu numai a UE, ci și a NATO.

Ambasada Federației Ruse a publicat pe Facebook și a distribuit o postare numită „Despre istoria «extinderii NATO la răsărit»” în care tratează ironic preocupările presei române despre extinderea NATO. „În ultimul timp, în presa română și pe internet s-a animat o discuție cu scopul de a demonstra legalitatea «extinderii» NATO la răsărit. Totodată, ca argument se foloseşte teza că Occidentul nu a promis nimic conducerii URSS, iar referinţele la declarațiile politicienilor occidentali sunt doar «o născocire a Kremlinului».

În această legătură propunem atenției dumneavoastră câteva dintre cele mai interesante materiale pe tema «extinderii și transformării NATO», care se află în acces liber pe site-ul Arhivei Securității Naționale a Universităţii americane George Washington”. Materialul Ambasadei Ruse, în fapt al propagandei ruse, susține că „blocul militar nu respectă regulamentele Actului fondator între Rusia și NATO privind relațiile mutuale, cooperarea și securitatea”, după care citează documente din 1990, cel mult 1991, selectate și interpretate după bunul plac.

Câteva mențiuni sunt de făcut aici, pentru cei care citesc sau folosesc prin multiplicare această postare: Mai întâi, episodul 1990 al Germaniei, care s-a reunificat și a trecut, în cadrul negocierilor, prin faza solicitării sovietice de a rămâne neutră a fost unul clar, documentat. Dar discuția dintr-un anumit punct, la o anumită fază a negocierilor, eventual selectată, nu e egală cu acordul final, nici cu angajamentul unui stat față de altul, fie el printr-un acord, printr-un document secret sau printrun angajament personal.

Federația Rusă nu a reușit, încă, să producă niciun document, nici măcar o notă de întrevedere formală la momentul unificării Germaniei, care să menționeze un asemenea angajament. Din contra, Mihail Gorbaciov a negat public, explicit, existența sa. Referirea la Actul Fondatul NATORusia, cu documente reproducând eventuale discuții din 1990, este o glumă proastă. Ce document e probat a fi încălcat dacă a fost încheiat în 1997, iar probele datează din... 1990-1991?

E o mișcare de tip alba-neagra, nu un argument documentat, încă o dată, admițând că am vorbi despre transcrieri autentice a convorbirilor redate. Extinderea NATO la Est s-a discutat în 1995-1997, și ea a avut la bază Carta de la Paris a Noii Europe și mai ales principiile CSCE/OSCE ale independenței, integrității teritoriale și suveranității statelor europene. Or, aceste principii excludeau din start - sau făceau nule de drept – orice acord al terților asupra hotărârii unui stat de a accede sau nu în NATO, de a-și soluționa problemele de securitate și prosperitate, în modul în care l-au decis suveran cetățenii săi.

Nu putem accepta că statele Europei Centrale și de Est ar fi avut vreo suveranitate limitată de interesele Federației Ruse. Nu în ultimul rând, un asemenea angajament ar fi contrazis Tratatul Atlanticului de Nord însuși, care prevede modul de a accede și condițiile de a intra în NATO, care nu permit nici unui actor terț un drept de veto în privința unei decizii a Alianței, ci doar statelor membre. Singurul lucru care intră în discuție este prevederea din Actul Fondator NATO-Rusia care menționează abținerea de la amplasarea unor armamente substanțiale în statele noi membre, la frontiera cu Federația Rusă.

E un angajament respectat de NATO și astăzi, deși și el e discutabil în noile condiții ale anexării Crimeii și agresiunii militare ruse din Estul Ucrainei, ca și ale războiului ruso-georgian din august 2008. Nu NATO a declanșat operațiuni militare agresive, ci Rusia a încălcat toate principiile dreptului internațional, a devenit revizionistă, modificând frontierele prin forță. Iar statele NATO și cele din Flancul Estic au dreptul de a fi apărate de Alianță în condiții identice cu statele semnatare ale Tratatului de la Washington, în 1949. Cu toate capabilitățile, cu toată forța, cu prezența tuturor instrumentelor aliate necesare.

sursa: evz.ro