Să încep abrupt, cu două citate, după care amănuntele şi contextul:

„Am ajuns dimineaţa la Odesa… De la Odesa trenul o luă spre Nikolaev… În apropiere de Voroşilovgrad, am văzut… Pământurile Ucrainei erau moarte… De la Dnepropetrovsk ne-au adus la Donbas, Lozovai, Slaveansk, Ariomovsk… urmam calea spre Siberia… Borisoglebsk, Rtişcevo, Penza… De la Luibîşev, pe la Buguruslan, trenul nostru a călcat în Başkiria… La Omsk, s-au îndurat şi ne-au scos din vagoane… Trecând prin pământurile exilului tutelar, prin marile oraşe despărţite unul de altul prin sute şi mii de poşte, Novosibirsk pe Obi, Kramatorsk pe Enisei, într-o seară am fost garaţi în Irkutsk, pe râul Angara… Vederea corpului închisorii Alexandrovski Ţentral…”

Cel de-al doilea („acţiunea”, ca să zic aşa, şi o să vedeţi îndată de ce am pus ghilimele, are loc în tren):

„[…] aristocratul pretor de la Reni suferea de constipaţie […] Noaptea, pe întuneric, […] el, aşezat pe vine, îşi lăsa pantalonii în jos şi cu degetele scotea din rectusul inflamat fecaliile ce-l încuiaseră, gogoleţ cu gogoleţ. Operaţia dura îndelungat şi el o repeta în fiecare noapte […] Mă veţi întreba, dar cu se spăla? Cu nimic. Nu avea cu ce. Cu aceleaşi degete ce-i serveau la curăţatul zgurii din soba umană, rupea pâinea şi peştele…”

Secvenţe din memoriile lui Nicolai Costenco, apărute cândva la Arc, sub un titlu cam emfatic, după gustul meu (Povestea Vulturului), dar contând enorm, în grad absolut, s-ar putea spune, într-o eventuală tentativă de reconsiderare a literaturii basarabene. N-a fost, ea, toată numai proletcultistă, nici idilică, n-a cultivat doar paseismul – pe care i l-au incriminat atâţia, mulţi pe bună dreptate – şi nici spiritul elegiac, concesiv; n-a practicat pe-un capăt – iertare pentru această pledoarie care începe să devină patetică –, cum am citit undeva, evaziunea în pastelic, rustic şi mai ştiu eu ce. Hibele astea le are, dar şi-a format în timp (iar în cazul de faţă – şi-a revelat, după cum îndată mă explic) o contrapondere mai mult decât onorabilă. „Mai mult”, pentru că poartă germenii unei forţe care o poate propulsa din condiţia de raft secund (nu vorbim acum de raftul terţ, cel mai aglomerat) în prim-planul unui început de emulaţie, cel puţin, paritatea fiind încă un ideal greu de atins, dacă vine vorba de marea literatură română.

Textul la care mă refer e din categoria aceasta, capabilă de „răsturnări vizionare”, vorba lui Mihai Cimpoi. Sunt, spuneam, nişte memorii, deghizate însă – spre a-l cita şi pe Eugen Lungu, cunoscătorul cel mai avizat al interbelicului nostru – în jurnal şi nepublicate vreodată în timpul vieţii autorului, deşi datează din 1955, iar poetul a trăit până în 1993, neajungând la 80 de ani. Un sfert de veac să ţii dosit de ochii tuturor un manuscris care – abia el, dintre câte a apucat Costenco să publice după reabilitare – spune răspicat (şi aproape fără literaritate, cum sper că se poate înţelege din cele două citate incipiente, ceea ce îi garantează într-un fel autenticitatea) adevărul despre infernul perioadei – asta ţine, probabil, de insondabile mecanisme de autoconservare.

Nu-l putem totuşi contrage (mă refer la autor) sub o etichetă sau alta: natura lui e contradictorie, rebelă şi încă trebuie distins când epatează (mă gândesc în special la uimitorul său epistolar, editat la Arc, în 2004: Din bezna temniţei… Scrisori din Gulag), când e sincer; când avem de a face cu o convingere şi când – doar cu expresia unei umori. Fapt sigur e că Nicolai Costenco – care a făcut şapte ani de puşcărie şi cam tot atâţia de surghiun, hăt dincolo de Cercul Polar, (neregăsindu-şi niciodată, apropo, elanul intelectiv din tinereţe), pentru că s-a revoltat public, în patruzecii secolului trecut (când puteai plăti cu propriul cap până şi un eufemism), împotriva actului de mutilare instituţionalizată a limbii române – proiectează o altă lumină asupra procesului literar de aici, şi estetic, şi, desigur, deontologic vorbind. De aceea justa receptare, mai ales acum, la o nouă etapă a disoluţiei valorilor, este pur şi simplu vitală. 

Nicolai Costenco: un cavaler al poeziei, volum apărut la Ştiinţa prin diligenţele lui Vasile Malaneţchi, e cumva în sensul acesta un dosar de etapă: reuneşte o sumă de reacţii şi referă ca atare asupra felului în care s-a impus poetul, ne dă o proiecţie virtuală a operei sale.

Nu mai am loc să le iau la bani mărunţi: sunt în mod fatal inegale, după chipul şi asemănarea semnatarilor. Dar spun şi ceva (ceva, desigur, semnificativ) peste limitele stricte ale esteticului, Costenco fiind dintre autorii care îţi forţează nu numai gustul, dar şi conştiinţa, ba chiar caracterul.

O carte de citit şi invers, dinspre poet către destinatarii săi.