În Siria, încercarea regimului Al Assad de a-și extinde teritoriul controlat, cu largul sprijin al trupelor ruse, s-a soldat cu un eșec și un adevărat măcel. SUA a bombardat trupele regimului, atac în care și-au pierdut viața și instructorii ruși. Formal, Moscova a anunțat 5 soldați morți, militari ai armatei ruse, dar în bombardamentul de la Deir ez-Zor și-au pierdut viața, pe lângă cei 5 soldați ruși din trupele regulate(parcă se retrăseseră din Siria, și încă de vreo două ori) 200 de voluntari, mercenari și angajați ai firmelor private ale GRU – Wagner cu precădere.

De ce e important acest eveniment-semnal, chiar dacă nu a fost mediatizat sau discutat public nici de Moscova, nici de Washington, fiind păstrat în surdină? Pentru că el subliniază că lumea s-a schimbat, se acutizează divergențele, iar nuanțele de gri, în cazul statelor mici, sunt tot mai greu de menținut și de acceptat. Trebuie să se decidă, să elimine ambiguitățile, să aleagă, alb sau negru.

Republica Moldova are vocația imaginii vițelului blând care suge de la două vaci. Și de la Rusia, și de la Occident. Poziție întărită, nu rareori, de diplomați occidentali prezenți la Chișinău, cu mandate ambigue sau tributari abordării europene Russia first – mai întâi Rusia. Asta înseamnă că, un anumit curent european – cam apus odată cu anexarea Crimeii și agresiunea militară din Estul Ucrainei, dar menținut artificial de războiul informațional al Rusiei în miezul Europei – susține că interesele relației cu Rusia ar fi mai importante decât relațiile cu statele din spațiul post-sovietic. După Georgia, dar cu precădere după Ucraina, lucrurile s-au schimbat dramatic, iar sancțiunile aplicate în martie 2014 dăinuie și astăzi, ba chiar s-au întărit. Nu a mai fost bussiness as usual, o continuitate de relații la care să se revină după 3 luni (cazul Georgiei), dar la care nu s-a mai revenit după 4 ani în cazul Ucrainei.

În Republica Moldova, administrația are două viteze – un Guvern declarat pro-european, și un Președinte pro-rus. Că e vorba despre o împărțire naturală, formală, că e vorba despre o formulă mult nuanțată a „Binomului” - etichetă cultivată de opoziția pro-europeană din stradă, care reproșează coordonarea între guvernare, majoritate și Președintele Igor Dodon - avem de a face cu o formă ciudată de diplomație de tip Chișinău, pe două paliere, dacă nu cu o coabitare clară și o confruntare reală între părțile care trebuie, totuși, să coexiste. Pe de altă parte, este pe deplin imputabil majorității că l-au lăsat prea mult să zburde pe Dodon și nu l-au sancționat la timp, de dragul de a evita victimizarea și creșterea în sondaje. Azi subiectul este, evident, depășit.

O altă caracteristică a lipsei unei opțiuni e creată la nivel identitar, prin dualitatea moldovean/român. O ambiguitate menținută artificial, fără o reconciliere națională. E adevărat că a fost închis măcar parțial subiectul numelui limbii vorbite, care a devenit stabil după Hotărârea Curții Constituționale, deși unii reprezentanți oficiali, în primul rând Igor Dodon, refuză să recunoască sau să accepte această decizie.

Formal, Parlamentul Republicii Moldova ar trebui, odată cu acceptarea modificării constituționale relativă la orientarea strategică spre Uniunea Europeană și a introducerii numelui de limbă română în Constituție, să adopte și o declarație de identitate, cu două etaje: în primul rând, indiferent cum se autoidentifică, român sau moldovean, majoritatea din Republica Moldova este una și aceeași, cea românească, iar denumirea alternativă îmbrățișată e dată de rațiuni istorice și culturale, iar statul acceptă fără probleme autoidentificarea alternativă, înțelegând că e vorba despre aceeași națiune română; în al doilea rând subliniind diferența clară între identitatea națională, de român, și cea regională, de moldovean, similară tuturor locuitorilor fostului voievodat al Moldovei istorice, parte a poporului român, din care două treimi trăiesc în cadrul statului mamă, România, mai bine de un sfert trăiesc în statul Republica Moldova, iar o altă parte se află în cadrul statului ucrainean.

Dar poate cea mai importantă ambiguitate de clarificat rămâne tot orientarea strategică a Republicii Moldova între Rusia și Occident. O alegere care, în contextul evoluțiilor globale către confruntare și război, devine obligatorie! De aceea e de salutat consfințirea orientării către UE, SUA, și NATO, iar alegerea și consacrarea ei, nevoia de a decide fără echivoc și de a rupe pisica e aproape(chiar dacă acest pas va reclama, la un moment dat, și deschiderea dosarului foarte subțire, dar foarte greu, al neutralității constituționale, un fals ce trebuie lămurit, odată ce trupele ruse zac și joacă țonțoroiul pe teritoriul Republicii Moldova, cu exerciții comune pacificatori-separatiști-trupe ruse de operațiuni speciale, camuflate sub haina paznicilor depozitelor de la Cobasna).

Și pentru că veni vorba pentru prea veșnicele referiri la Transnistria, la faptul că orice mișcare trebuie cugetată în așa fel încât Republica Moldova să nu se piardă raioanele de Răsărit ale Republicii Moldova, și aici trebuie să remarcăm o ambiguitate a cărui termen expiră în această perioadă: autoritățile separatiste sunt ideologic și militar legate de Moscova, dar economic dependente de Uniunea Europeană, ba chiar direct de România, prin nivelul schimburilor comerciale. O regiune locuită de cetățeni ruși și pro-ruși, o parte păstrându-și sau redobândindu-și cetățenia Republicii Moldova, vorbesc cu limbajul propagandei și intereselor ruse, dar cu un ochi pe conturile și schimburile economice cu UE și România. Și în acest caz ambiguitatea nu mai ține. Cred că se impune – și va apare imediat după alegeri – un consilier comercial român la Reprezentanța Comisiei Europene la Chișinău, cu un rol special în supervizarea modului de respectare a Acordului de Liber Schimb Extins și Aprofundat al Republicii Moldova (DCFTA – Deep and Comprehensive Free Trade Agreement)cu UE, cu precădere a modului de aplicare în regiunea separatistă. Cu o discuție foarte apăsată și la nivelul noii Comisii(se schimbă în 2019, după alegerile din Republica Moldova și în timpul Președinției României la Consiliul UE) pentru încheierea ambiguității privind nerespectarea regulilor și a criteriilor europene de către separatiști, neverificarea lor, dar acceptarea accesului pe piața europeană și inclusiv pe piața Republicii Moldova, a mărfurilor neconforme produse aici. E obligatorie intrarea în regulile DCFTA și de către separatiști. Criterii, condiții respectate, nu excepții. Nu cu fundul în două luntrii, ba chiar înjurându-și principalul partener comercial.

 

De aceea e relevantă modificarea Constituției care să marcheze fără echivoc orientarea pro-europeană a Republicii Moldova, amendament respins de Dodon. De aceea e necesară introducerea limbii române în Constituție. Mai mult, după schimbarea Constituției, cred că Președintele Igor Dodon trebuie invitat în Parlament pentru a jura din nou pe Constituție, pe noua Constituție în vigoare. După care trebuie urmărit strict, de către noua majoritate pro-europeană - dacă acesta va fi rezultatul votului la alegerile viitoare - respectarea de către Președintele Dodon a Constituției și a Hotărârilor Curții Constituționale. Și încheierea ambiguității. Pentru că activitatea publică de apărare exclusiv a intereselor Federației Ruse de către Președintele în exercițiu al Republicii Moldova aduce prejudicii majore statului al cărui președinte este.