Ajuns în Odesa, am vrut să văd şi să simt ceea ce am așteptat din obișnuință: un oraş al artiştilor, plin de umor şi de istorie, marea întotdeauna frumoasă. Dar pentru asta trebuie şi să uiţi sau să ignori câteva evenimente din ultimii ani. 

Într-adevăr, când se gândesc la Odesa, basarabenilor le apare în cap două ipostaze ale oraşului: marea, deci odihnă, staţiuni, restaurante şi partea a doua, mai practică: pieţele agroalimentare, Privozul. Şi microbuzul cu care am venit a avut acelaşi traseu, la început a oprit la autogară, apoi a mers mai departe, la piaţa Privoz. Pentru cei din sud-estul Moldovei, din Ştefan Vodă, Odesa a fost până nu demult o variantă bună de-a merge la lucru: aproape jumătate din oamenii de pe strada pe care stau în Antoneşti au fost la construcţii la Odesa. Dar după 2014 lucrurile s-au schimbat, îţi găseşti mai greu de lucru şi eşti plătit mai prost ca pe vremuri.

De la autogară am mers pe jos, prin cartierul Moldavanka. Da, numele spune ceva. Casele amintesc mult de cele istorice din Chişinău. Cartierul pare foarte liniştit şi plăcut, contrazicând multe poveşti din literatură şi din filme. Am cotit-o pe strada Tiraspol spre centru. Cu cât ne apropiam mai mult spre centru, cu atât clădirile se măreau, păreau mai impunătoare. 

M-au impresionat grafferii din Odesa, fiecare loc gri era acoperit de picturile lor. Da, nu doar tag-uri, ci adevărate picturi murale. Până şi publicitatea e desenată cu cap pe ziduri.

Am ajuns la Piaţa Cărţilor, un loc la care ar visa orice anticar. Cărţi, desigur, mici terase, cafea, suveniruri – atmosfera de sărbătoare înseamnă pentru unii atmosferă de lucru. 

Desigur că şi plăcile comemorative cu mulţi artişti care au locuit sau au trecut prin Odesa contribuie la menţinerea acestei atmosfere. Iar ancorele mici sau imense îţi amintesc că eşti la mare, mai ales când te întâlneşti pe drum destul de des cu studenţii de la Academia Maritimă.

Parcul Taras Şevcenko e de asemenea de vis, foarte multe păsări, ajutate să treacă iarna de oameni, peste tot sunt amplasate cuiburi şi hrănitori. Nu trebuie multe fonduri şi eforturi pentru asta, trebuie doar să-ţi iubeşti oraşul.

În parcul Şevcenko e şi stadionul Cernomoreţ. Totul e îngrijit, poţi admira portul, poţi merge şi la Delfinariul de pe malul mării, deşi eu prefer să văd delfinii liberi.

Când am ajuns la hotelul Skopeli, unde rezervasem o cameră online, am avut o surpriză plăcută. Foarte rar hotelurile arată şi în realitate la fel de bine ca în prezentări. Am avut senzaţia că sunt cazat într-o prezentare, iar valurile mării, de la doar câţiva metri, îmi aminteau de asta.

Despre mare nu spun nimic. Marea e extraordinară oriunde şi oricând. La balconul deschis, la cafea, am auzit şi vorbe româneşti, se certau câţiva moldoveni care reparau terasa. Cam atât cu supărarea la Odesa.

Am trecut în următoarea zi şi pe la celebra scară Potiomkin, şi prin strada Deribasov. Dar acolo toţi merg, în schimb e mult mai plăcut să descoperi locuri neturistice din Odesa. Pe lângă afişele evenimentelor, vezi din când în când câte-o inscripţie cu „Jos oligarhii” sau cu replici ale politicienilor, ceea ce îţi aminteşte că nu toţi sunt la odihnă, că unii locuiesc aici. 

Te trec fiori în schimb când îţi aminteşti de unele evenimente recente din Odesa. Când treci prin Piaţa Grecească şi îţi aminteşti că acolo au murit oameni în 2014, inclusiv jurnalişti, când ajungi în Piaţa Kulikovo şi vezi Casa Sindicatelor în care s-au sufocat de la fum sau au fost împuşcaţi în jur de 50 de oameni. Despre asta vrem să uităm sau să nu ştim. Însă suntem prea aproape de Odesa ca să ignorăm tragediile de acolo. Crucile ne amintesc asta.

Dar să revin la lucruri plăcute. Ce fel de Odesă fără artişti? În timp ce eram la masă în restaurantul Veranda (o bucătărie extraordinară, la preţuri medii de Chişinău, pe malul mării), o formaţie, Baki, a venit să cânte la un chef privat. Nu s-au supărat că i-am filmat. Aşa e Odesa Mama.